Pentru vacanţa unui preşedinte echidistant şi soţ model, Neptun se dovedeşte oricând o destinaţie perfectă. Iar joi, 14 iunie, această distanţare a lui Traian Băsescu faţă de Capitala unde se desfăşura şedinţa Colegiului Director al PDL a căpătat o valoare simbolică, subestimată sau, pur şi simplu, neobservată de comentatorii politici. Praful în ochi ridicat de vârtecuşurile din presa zilei a ascuns aspectul cel mai important: detaşarea şi tăcerea preşedintelui.
Să-şi fi luat Băsescu mâna de pe ei? Să se fi resemnat „jucătorul care nu abandonează niciodată”, să se fi plictisit să-i reinventeze pe toţi şi pe fiecare în parte el, politicianul abil „care îşi creează singur structurile”? Să se fi lehămetit să-i pună la treabă şi să-i dirijeze cu mână de fier? Să fi obosit combinagiul Băsescu?
Ziua de joi, 14 iunie 2012, nu a fost cea mai bună din istoria PDL. Asemenea personajelor lui Samuel Beckett, conducerea PDL s-a aşezat la un loc aşteptându-l pe Băsescu, iar Băsescu, precum Godot, nu a venit. S-au adunat, s-au organizat, au pus de o şedinţă, s-au sfătuit, s-au sfădit, au mai ieşit la o ţigară şi la o declaraţie pentru presă, şi-au pus cenuşă-n cap, s-au împroşcat cu noroi unul pe altul… mă rog, ca la asemenea ocazii. Să treacă mai uşor vremea.
Desigur, ştiau că Băsescu era la Neptun, cum să nu ştie tocmai ei?! Şefii PDL sunt oameni serioşi, informaţi, deci, spre deosebire de Gogo şi Didi, ştiau de la bun început că Godot-Băsescu nu va veni. Acum, când mecanismul infernal al suspendării ticăie implacabil, nu e deloc momentul să se dea apă la moara inamicilor politici, readucând pe tapet insinuările că Traian Băsescu nu ar fi un preşedinte pentru toţi românii, ci doar preşedintele PDL. Totuşi un semn, un semnal, o mutare în plic, o indicaţie ar fi fost cu putinţă şi exact aşa ceva au aşteptat capii PDL, zi de vară până-n seară, fără a reuşi să-l înduplece pe Traian Băsescu nici măcar în momentul suprem al demisiei întregii conduceri, ca o ofrandă la picioarele marelui absent – lasă, că tot noi ne realegem, că dacă nu noi, atunci cine? În fine, atâţia câţi vom mai rămâne în PDL, daaa?!
Mesajul salutar de la Godot-Băsescu nu a venit în 14 iunie şi nu va veni nici în 30 iunie. PDL este pentru prima dată în situaţia de a se descurca fără Traian Băsescu. În mod normal, PDL ar trebui să sprijine Preşedinţia în momentul dificil actual. Referendumul câştigat cu majoritatea celor care se prezintă la urne şi scoaterea deciziilor Parlamentului de sub incidenţa puterii Curţii Constituţionale reprezintă paşi pregătitori semnificativi, cu dublu scop: în imediat, suspendarea lui Traian Băsescu şi, pe mai departe, limitarea prerogativelor prezidenţiale prin sporirea puterilor primului ministru. Susţinerea instituţiei prezidenţiale şi a persoanei preşedintelui Băsescu ar trebui să fie, în mod normal, primele obiective ale PDL. Din păcate însă, PDL nu are forţa de a asuma aceste ţinte, iar Băsescu ştie că nu poate avea încredere nici în capacitatea, nici în fidelitatea lor.
Presiunea timpului este fabuloasă, căci, în patru luni rămase până la alegerile parlamentare, nu se poate decât cosmetiza imaginea şifonată şi maculată a acestui partid.
Ştefan Gheorghe este singurul care identifică lucid circumstanţele în care PDL s-ar fi putut salva, prin încercarea de a repara erorile trecutului. Acel moment s-a numit MRU şi a fost ratat. „Salarii, pensii…”, oftează Pinalti, conştient că este mult prea târziu. M.R. Ungureanu nu a avut nici luciditatea, nici forţa, nici agerimea necesare prinderii momentului salvator, iar acum, după ce ultima sa misiune ca prim-ministru a fost epuizarea rezervelor guvernamentale în profitul clientelei politice, poza cavalerului dreptăţii pe cal alb nu mai ţine. Cu elanuri vadimiste, Olguţa Vasilescu consideră că, în alt regim, MRU ar fi executat pentru înaltă trădare.
Monica Macovei, incoruptibila, a avut succes acum patru ani, acum opt ani, dar, la trecerea în opoziţie, prea mult tam-tam pe tema luptei anticorupţie e riscant. Mai bine negociem, ne înţelegem, daaa??!… Oameni din propriul partid preferă, date fiind împrejurările, o surdină pe stilul doamnei Macovei.
Vasile Blaga, cadrist, nu reformist, şi, în egală măsură, Cristian Preda, reformist, dar nu cadrist, sunt posibile soluţii pe linia recredibilizării. Nici unul, nici celălalt, nici amândoi împreună nu pot sălta scorul PDL peste 17%.
În ceea ce priveşte resursele de tinere cadre, dacă sunt adevărate cele aflate pe surse şi prin microfoanele plasate pe sub uşi, pepiniera proprie este plină de prea mulţi delfini şi de prea multe amante pentru ca o speranţă să mai poată răzbate spre lumină. Poate generaţia următoare…
Pentru Convenţia Naţională din 30 iunie, există mai multe soluţii de avarie, dar lipseşte soluţia de succes. Ce mai înseamnă succesul, când se ştie clar, de pe acum, cine va câştiga alegerile din noiembrie?
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard.
