O fi existând o repulsie a românului față de român? Un sentiment românesc al urii de sine, cum formula un regretat eseist, Luca Pițu, parafrazând celebra sintagmă a lui Constantin Noica despre „sentimentul românesc al ființei“? Auzi de multe ori – și nu de azi, de ieri – conaționali care vin din străinătate spunând că își văd pe acolo de treabă, căutând să nu aibă de-a face cu alți români.
Tot felul de lucruri pitorești și sinistre ajung până la cei de acasă uneori, când gura uită să își pună lacăt și, deși îi aparține păcătosului, „adevăr grăiește“. O fată îmi povestea cu câțiva ani în urmă cum, în Irlanda, unii români, care și-au luat nume false de tipul Țepeș Vlad ori Ștefan Celmare, lucrează năimiți de poliția locală spre a-i descoperi și turna pe cei de aceeași limbă veniți să muncească acolo la greu, pe bani puțini și cu toate riscurile, pe filiere neoficiale, doar pentru că astfel obțin o recompensă de la oficialități. Ajutorul dat legii nu are nimic regretabil sau rușinos. În schimb, aducerea de prejudicii unor oameni de aceeași stirpe și limbă, sub pseudonime terfelitoare de mândrie națională, pătează blazonul respectivilor, arătând că nu dintr-o păzire din convingere a legii acționau și nu cu un sentiment al respectului de sine și de aproape.
Nici infracționalitatea românească de alonjă internațională nu este lipsită de ambiguitate. Nu este tolerabil să îți însușești bunurile altuia în chip necinstit, e unul dintre lucrurile pe care copiii le învață încă de acasă și de la grădiniță, și în România. Cu toate acestea, atunci când un conațional al nostru, lucrător prin Italia, a fost descoperit în posesia unor tablouri de prin secolele al XVII-lea–al XIX-lea aduse la noi în țară și pitite unde știa el mai bine, nimănui nu i-a putut scăpa semnificația de revanșă simbolică la adresa atâtor inestimabile comori naționale înstrăinate de rețele organizate și de inși lipsiți de scrupule pentru beneficii mult sub valoarea acelor obiecte.
Pe acest fond de sensibilitate, nu lipsit de acuitate, și nici de ambiguități destule, declarațiile ministrului Agriculturii, Achim Irimescu, despre etica furtișagului la scară națională merită un plus de atenție. „Când străinii fac o afacere cu statul şi câştigă, să zicem, un milion de euro, banii ăia nu-i duc într-o ţară străină…“, spunea el recent. Nu-i duc, ca român, în Belgia, „…să-mi iau casă sau să-i pun în cont, ci îi păstrez în Belgia şi fac o afacere, o firmă, o făbricuţă, şi dau şi la amărâtul ăla să mănânce o pâine“. Critica unui mod hain și insensibil de raportare la propria comunitate națională, venită din dreptul unui fotoliu ministerial, nu poate lăsa urechea surdă. Ea se justifică deplin, căci știe oricine că și în hoție există un cod etic anume și că între ei interlopii își pretind respect și subordonarea la regulile propriului mediu de activitate. Dacă nu este clar cum merg lucrurile, oricine poate citi vechiul roman romantic al lui Victor Hugo „Notre Dame“, pe cel – contemporan cu primul – al lui E. Sue, „Misterele Parisului“, sau faimosul „Rocambole“ de Ponson du Terail. Nu se fură oricum, după cum nici nu se trăiește la voia bunului plac pe urma propriei infracționalități. Nici măcar în societatea răufăcătorilor nu se preferă haosul ordinii.
Cât poate fi de cinic, de lipsit de principii ori de minte cineva căruia nu îi pasă defel de sărmanii din aceeași circumscripție? Nici măcar șeful cartelului de la Medellin nu făcea ceea ce fac unii români căpătuiți prin furtișaguri și spolieri de tip mafiot, și încă sub acoperirea onorabilității statului, nu o dată. Căci Pablo Escobar oferea ajutoare amărâților din jur și chiar burse pentru unii dintre tinerii care voiau să studieze. El rămânea, desigur, un infractor de joasă speță, care nu merită admirație ori respect și care a plătit cu viața operațiunile și crimele de care s-a făcut vinovat. Dar nu este mai puțin adevărat că, în toată mizeria lui, chiar și puținul – în raport cu sumele globale pe care traficul lui le-a produs – investit în conaționalii lui nu s-a îndreptat către paradisuri străine ale prosperității.
Dacă este adevărat ceea ce ministrul Irimescu pare să știe și ajunge să împărtășească, anume că români bine plasați, abili manipulatori și destoinici producători de bani negri, transportă sistematic și persuasiv valori substanțiale în afara țării, atunci lucrurile sunt mai grave decât se crede. Un asemenea sistem nu s-a putut pune la punct într-o singură zi și nici de către un grupuscul de doi sau trei inși certați cu legea. Ca să expediezi pe adresa unor bănci faimoase, precum cele din Elveția sau, după știri și mai noi, către cele din Panama, sume consistente, ai, fără îndoială, nevoie de mari complicități. Nu trec la întâmplare granițele nici refugiații disperați din Orient, darmite banii în cantități însemnate, averi întregi… Că asemenea lucruri s-au petrecut cu complicități din rândul SRI, SIE, oricărui alt serviciu secret din România, în folosul unor indivizi sau al unor grupări infracționale, nu al statului român însuși, este de netolerat. Și chiar de-ar fi vorba despre statul nostru însuși, cum declarăm pretutindeni, în documente și în întâlniri oficiale, că noi construim o democrație și un stat de drept, dacă se utilizează căi ilegale și filiere dubioase lucrurile rămân îngrijorătoare și intens blamabile.
Zi după zi, cel puțin de la Afacerea Țigareta II încoace – așadar, de aproape două decenii deja –, afacerile necurate în care statul român pare implicat îngrijorează și cetățenii României, și mediile internaționale. Lupii paznici la oi se cuvin de urgență îndepărtați de stână.
