Când preşedintele Traian Băsescu şi-a exprimat opinia că regionalizarea României nu va avea loc anul acesta am fost îndată de acord cu el. Desigur, dl Dragnea poate visa la ea după bunul plac. În mintea domniei sale, treburile sunt deja tranşate în privinţa asta, prin metoda consacrată a „asumării răspunderii”.
Parcă şi văd demnitarii jurând cast în faţa femeii legate la ochi, agitând balanţa: „Asumăm răspunderea cu privire la modul în care am regionalizat, împărţind ţărişoara după felul în care am socotit că o putem chivernisi mai bine şi punând baci peste regiuni pe cei mai simpatici adepţi ai noştri!”.
Să presupunem că Uniunea Europeană, care nu se amestecă de-a dreptul în chestiuni dintr-astea, ar adopta principiul: dacă poporul nu zice nici mâlc şi dacă treaba merge bine, orice formulă e valabilă. Cu toate acestea, trebuşoara nu ar prea funcţiona, fiindcă, uite, unii găsesc că nu e bine nicicum în formulele deja azvârlite pe piaţă. Semn că regionalizarea nu va fi uşor de făcut.
Ca să meargă cu adevărat, cineva trebuia să găsească o realitate plauzibilă care să răspundă următoarelor cerinţe minimale: să nu contrazică percepţia tradiţională asupra teritoriului şi adeziunile individuale, de familie şi de zonă la el; să nu pară un regres, ci un pas înainte; să nu contrarieze sentimentul naţional, ci să îl relanseze într-o lumină inedită, dând speranţă că România are un viitor mai promiţător decât până acum; să ţină seama de resursele umane şi de cele naturale şi logistice din teritoriu, având în minte o proiecţie cât de vagă pentru modul de a se înainta pornind de la situaţia dată; să se gândească formule de solidaritate interregională realiste, adică nu impuse de sus, ci care să activeze simţul civic al comunităţilor.
La aceste câteva repere s-ar putea adăuga, fireşte, şi altele, precum: să se propună programe lansate cu intenţia de a încuraja realizarea unor proiecte interregionale şi intraregionale cât mai performante, încurajate nu doar de Comitetul Regiunilor şi de alte organisme ale UE, ci de însuşi statul român.
Lor să li se adauge programe naţionale care să mobilizeze primăriile rurale şi urbane, instituţiile mezzoguvernamentale şi chiar cele naţionale în vederea unor parteneriate întemeiate pe beneficii reciproce. Să se premieze cele mai bune iniţiative personale, de grup şi instituţionale vizând viaţa şi dezvoltarea regiunilor, armonizarea şi competiţia fraternă a acestora, deopotrivă. Şi câte altele… Iată însă că nimeni nu se ocupă de aşa ceva, iar dl Dragnea şi ceilalţi guvernanţi par cantonaţi în mai vechiul plan al lui Adrian Năstase, de realizare a unor regiuni baroniale.
Nu e vorbă, nici regionalizarea băsesciană nu venise cu mari ateliere de concepţie pe tema asta. Marea găselniţă de atunci era să i se dea cezarului ce e al cezarului, iar maghiarilor, ce s-a convenit.
Problema regionalizării nu se reduce însă la chestiunea Harcov, chiar dacă este concentrată mai vizibil asupra acestei chestiuni. Mai importantă pare problema regiunilor afectate de şomaj endemic, migraţia forţei de muncă, stagnare economică şi proastă administrare.
Problema Harcov nu s-ar pune ca atare dacă de douăzeci şi trei de ani încoace acolo s-ar fi creat un pol de prosperitate, şi nu unul de sărăcie endemică; dacă nu s-ar face atâta caz de identitatea secuiască pe care Bucureştiul o contestă, iar Harcovul o flutură, integrându-se mai degrabă funcţional decât declarativ întreaga ţară într-o dinamică economică reală.
Într-un anume sens, regionalizarea e printre noi, ni se serveşte de-a gata. Fracturarea, tergiversarea şi stagnarea proiectelor vizând autostrăzile României o dovedesc cu prisosinţă. Drumurile regionale şi şoselele naţionale impracticabile, deteriorate, ca şi localităţile izolate de prima ploaie sau ninsoare mai furioasă o evidenţiază anual, cel puţin în două anotimpuri.
Problema este cum să faci saltul spre o regionalizare care să exprime mai bine, cu mijloace mai adecvate, nevoile şi speranţele specifice ale locuitorilor fără a stârni tensiuni furibunde între fiecare dintre regiuni şi capitală, ori între două sau mai multe regiuni. Dar de vreme ce nimeni nu îşi pune întrebări şi nu caută răspunsuri în direcţia aceasta, preferând recăderea în naţionalisme şi în asmuţiri ale unor categorii de cetăţeni împotriva altora (azi ardeleni versus „regăţeni”, „olteni” sau „moldoveni”, mâine cine mai ştie cine contra cui; dar ieri mineri împotriva intelectualilor, români împotriva maghiarilor, maghiari şi români împotriva romilor), cum s-ar putea face vreun pas constructiv înainte?
Spaime, fantasme, temeri, iar din dosul acestora, interese venale, corupţie, ipocrizie şi cinism politic se vădesc clipă de clipă, din toate direcţiile. Experţii autentici nu sunt întrebaţi, pretextându-se că nu există. A fi expert înseamnă, pentru majoritatea mahărilor, ca respectivul să fie înregimentat în propria formaţiune politică. S-a politizat şi ştiinţa. Iar pentru a se dispensa de expertizele neconvenabile, unii politicieni au preferat să îşi confecţioneze ei înşişi diplome doctorale şi false competenţe într-ale expertizării.
Societatea civilă, şifonată şi timorată de ani de zile, ca una ce depinde de programe tot mai parcimonioase, face şi ea figuraţie de bal sau se comportă ca o marionetă manevrată de mâna puternică de deasupra. Vocile solitare ce se aud în spaţiul public, fără a aparţine spectrului politic, sunt izolate prin însăşi condiţia lor.
A face în aceste condiţii regionalizarea până la sfârşitul anului, cu o USL al cărei tango pare tot mai împiedicat, ar fi o mare eroare, cu consecinţe incalculabile. Se pare că instituirea instituţiilor regionale, în loc să reducă aparatul birocratic hipertrofiat, l-ar încărca şi mai tare.
…Aşa că stăm pe loc, trăncănim şi ne asmuţim unii împotriva altora.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
