Va fi fiind gălăgia prim-planului declarativ dinamică, exuberantă, poate chiar interesantă, dar acuzele reciproce ale foştilor care vor să revină şi ale actualilor care vor să se menţină au depăşit, prin previzibilitate, aşteptările celor care socoteau că prilejul campaniilor electorale din 2012 ar putea fi folosit pentru dezbateri serioase, programatice.
Nu e mare filosofie să ştii de ce nu mai puteau continua în educaţie politicile care duceau la închidere de şcoli şi supunerea elevilor la marşuri zilnice – de e vară, de e iarnă – de mai mulţi kilometri pentru a ajunge la şcoala din satul vecin. Şi nu ai nevoie de explicaţii pentru a pricepe de ce nu e în regulă să ai un ministru părtinitor în fotoliul de la Învăţământ, unde deciziile trebuie luate în beneficiul tuturor celor pe care actul educativ îi presupune – discipoli, magiştri şi părinţi, ca şi beneficiarii din societate ai competenţelor absolvenţilor -, şi nu doar al unora, fie ei şi elevii înşişi (cum se spunea până acum), sau universităţile private (a căror partizană cunoscută este doamna Corina Dumitrescu, proaspăta nominalizată pentru portofoliul în cauză).
Avem, se pare, dificultăţi incredibile de a metaboliza o idee altminteri destul de simplă: anume, că politica înseamnă decizii în favoarea tuturor, nu doar pentru prieteni, cunoscuţi şi familiari.
De fapt, în acest moment politica în materie de educaţie, de economie, de societate în România s-ar cuveni să fie una singură, indiferent din partea cui vine ea: oprirea picajului liber şi încurajat de sus al nivelului de viaţă din România. Pentru aceasta, orice iniţiativă inteligentă şi orice mijloace legale ar trebui omologate, dincolo de uitături partizane pe sub sprâncene, dincolo de CV-uri şi poze retorice, dincolo de incitări şi exuberanţe demne de o arenă cu gladiatori.
În acest sens, ar trebui reinventată o politică de interes naţional susţinută de un ethos al sincerei implicări în direcţia producerii binelui public. Dacă s-ar dori ca România să aibă un viitor, acest lucru ar trebui să se reflecte fără întârziere în câteva deschideri, fie şi simbolice, fie şi frugale, dar neambigue. Ele nu presupun cercetări de identificare asidue, fiindcă le ştie toată lumea. În primul rând, jaful populaţiei cu mijloace legale (impozitări lacome, directe şi indirecte) ar trebui încetinit, dacă nu stopat. De ce se înţelege greu că, dacă cetăţeanul simplu din societatea noastră o va duce din ce în ce mai greu, nici colectarea pe seama lui nu va produce ceea ce se speră, cantităţile semnificative de bani visate de stat? Moderarea „austerităţii” – frumos cuvânt, urâtă întrebuinţare pentru o vocabulă consacrată de filosofia stoică şi de feluritele practici voluntare, din convingere, legate de o concepţie sobră de viaţă -, readucerea ei la un nivel normal, abandonându-i-se, nivelul de avarie ar trebui să fie mobilul menit să concentreze eforturile celor mai inteligenţi şi bine pregătiţi oameni din România.
Pentru a avea, apoi, un viitor, legat direct de ceea ce tocmai spuneam, ar trebui relansată inteligent şi cu rezultate practice imediate politica în materie de sănătate. Cum să prosperi economic cu o populaţie bolnavă şi cu speranţa de viaţă scurtată? Nu poate exista relansare economică fără sănătate populaţională şi prevenţie a maladiilor fără tratarea adecvată a celor existente.
În caz că educarea copiilor şi a tinerilor va continua să fie supusă aceluiaşi bombardament cu schimbări frugale o dată cu fiecare nou guvern, putem fi siguri că ne îndreptăm spre rezultate dezastruoase, nu înspre dezirabilul orizont educativ visat de cei mai lucizi dintre noi. Într-un moment istoric în care UE s-a angajat să aprofundeze şi să înalţe cunoaşterea în orizontul anului 2020 pe întreg cuprinsul său, a înainta împotriva vântului este o condamnare iresponsabilă la transformarea într-o colonie cu forţă de muncă prea puţin calificată pentru care suntem singurii vinovaţi. Dorim să trăim într-o ţară de sclavi, incompetenţi şi lipsiţi de discernământul pe care ţi-l dă efortul intelectual de cernere a valorilor, de producere a noului şi de îmbogăţire cu patrimoniul axiologic moştenit prin punerea lui în valoare?
Dacă da, aceasta este calea sigură, dincolo de sloganurile patriotarde şi populiste menite să aducă voturi. Fără generalizarea educaţiei permanente, fără cultivarea celor mai variate forme de implicare a tuturor profesiilor şi categoriilor de vârstă în educare, şansele noastre de a face faţă inovativ, suplu, inteligent provocărilor cotidiene şi celor majore ale unei epoci, scad, în România, în mod dramatic. În loc să fie o luptă între public şi privat, învăţământul nostru ar trebui masiv liberalizat, adus până în casele săracilor, grupat în jurul oricui este dispus – şi acreditat de propriile sale orizonturi de cunoaştere – să atragă în sfera învăţării discipoli, încurajân-du-se inclusiv cooperarea cu societatea civilă. Cunoaştere înaltă cu orice preţ, eradicarea analfabetismului, excluderea intoleranţei şi a disparităţilor de avere din spaţiul şcolii, prigonirea drastică şi instantanee a violenţei ar fi semnele unei reale schimbări în domeniu; lucru care ţine mai puţin de un guvern sau altul şi care se prezintă ca semn de sănătate şi responsabilitate într-un organism naţional.
Fiecare zi care trece poate fi prilej de bilanţ, fiecare zi ce vine aduce cu sine posibilitatea reluării tenace, de la capăt, a eforturilor de a trăi mai bine cu toţii. Iar şi iar, de o mie de ori dacă trebuie, spun: totul depinde numai de noi!
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
