Ce au în comun Grecia și Argenti-na, dincolo de o tradiție de acum în-ce-tățenită a deciziilor ma-croeconomice proaste? Primul răspuns se referă la faptul că sunt țările care au rămas prinse cel mai mult timp în chingile așa-numitei capcane a venitului mediu – până în ziua de azi. Pentru țări din Asia, Europa de Est și America Latină care se tem că, ajungând la nivelul internațional al clasei mijlocii, ar putea rămâne blocate acolo, Grecia și Argentina sunt cele mai bune exemple pentru cum se poate întâmpla asta.
O lucrare recentă a econo-miștilor de la Colegiul Bard și de la Banca Asiatică de Dezvoltare clasifică economia mondială în patru grupe – primele două categorii sunt ocupate de țările cu ve-nituri ridicate și cu venituri medii superioare – și urmărește intrările și ieșirile țărilor din aceste grupuri. Care țări au rămas pentru cea mai mare perioadă de timp în categoria celor cu venituri medii superioare înainte să se deplaseze spre grupa cu venituri ridicate? Ați ghicit: Grecia și Argentina. Corectând variațiile din costurile de trai în țările studiate, lucrarea ajunge la concluzia că puterea de cumpărare situată la nivelul de 10.750 de dolari pe cap de locuitor în anul 1990 este pragul peste care o țară este considerată a avea venituri ridicate, în timp ce nivelul de 7.250 de dolari reprezintă venit mediu superior. (Aceste praguri pot părea mici, dar Banca Mondială folosește delimitări similare).
După acest criteriu, Argentina a devenit o țară cu venit mediu superior încă din 1970, apoi a rămas blocată 40 de ani în această categorie înainte să ajungă la statutul de stat cu venituri ridicate în 2010. Grecia s-a alăturat clasei mijlocii superioare internaționale în 1972, apoi au mai trecut 28 de ani până a intrat în grupul cu venituri de top, în 2000.
Niciunei alte țări care a intrat în categoria veniturilor medii superioare după 1950 nu i-a luat nici pe departe așa de mult timp tranziția către grupa de top. De fapt, durata medie a tranziției a fost de 14 ani, iar economii precum Coreea de Sud, Taiwan și Hong Kong au avut nevoie chiar de mai puțin de șapte ani. Datele din respectiva lucrare se opresc la 2010, dar lucrurile pot sta chiar mai rău în prezent. Potrivit cifrelor FMI, criza fără sfârșit a Greciei a tăiat din PIB-ul pe cap de locuitor (în termeni de paritate a puterii de cumpărare) cu 10% din 2010 și cu 18% din 2007. Într-adevăr, Grecia e posibil să fi căzut din grupa țărilor cu venituri ridicate în ultimii ani. Venitul pe cap de locuitor al Argentinei a crescut, deși încet, în această perioadă, dar țara nu a fost niciodată departe de o criză macroeconomică de mare amploare care ar fi putut reduce consistent veniturile casnice. Așa că pare corect să considerăm că ambele țări sunt încă prinse în capcana venitului mediu. Dar despre ce capcană e vorba? În Grecia și Argentina, capcana este politică, dar și economică. Să începem cu politica. În cartea lor, „De ce eșuează națiunile“, Daron Acemoglu și James A. Robinson argumentează că societățile cu aranjamente politice care concentrează puterea în mâinile câtorva persoane excelează rareori în inovație și creștere, deoarece inovatorii nu au nici o garanție că își vor păstra fructele muncii lor. Și, având în vedere că cei din exteriorul puterii nu pot obține bunăstare, dispun de puține resurse pentru a contesta puterea celor din interior. Drept rezultat, aranjamentele politice exclusive se autosusțin, în general.
Aceasta este o explicație folositoare pentru motivul existenței unei capcane a sărăciei – care este și întrebarea la care caută un răspuns această carte – dar nu clarifică de ce există o capcană a venitului mediu. Grecia și Argentina sunt, până la urmă, democrații, oricât de imperfecte, și la fel sunt majoritatea țărilor din America Latină sau Asia de Est care se îngrijorează că vor rămâne blocate la nivelul venitului mediu. Abordarea Acemoglu-Robinson cu privire la o elită redusă care trage toate sforile trebuie să fie înlocuită de o variantă diferită, în care o serie de grupuri politice puternice exercită dreptul de veto asupra deciziilor care le afectează interesele economice. Gândiți-vă la puternicele grupuri de afaceri care votează împotriva unor încercări de a îmbunătăți colectarea taxelor sau a politicilor concurențiale.
Acest lucru ne ajută să explicăm de ce guvernele Greciei și Argentinei sunt veșnic în deficit (până când opțiunile de împrumut se termină și ajustările sunt inevitabile) sau de ce prețurile – și profiturile – sunt mari în sectoare (de exemplu, transporturi sau telecomunicații) care oferă noilor antreprenori aporturi cruciale (dar adesea inaccesibile). Sau gândiți-vă la sindicatele din sectorul public opunându-se schimbărilor, în beneficiul propriilor membri. Acest lucru ce se petrece de mult timp (la care se adaugă și un pic de ideologie) explică de ce actualul guvern grec a ajuns pe marginea prăpastiei financiare înainte să fie de acord cu limitarea pensiilor din sectorul public, așa cum solicitau partenerii săi din Uniunea Europeană. Ne ajută să explicăm de ce atât Grecia, cât și Argentina au guverne supradimensionate (cheltuielile publice se ridică la 46%, respectiv 39% din PIB), dar au investiții publice firave și infrastructură depășită. Nu e vorba aici de prea multă democrație, cum susțin adesea comentatorii conservatori, ci de prea puțină. Instituțiile democratice subdezvoltate permit decizii care sunt raționale la nivel individual, dar fără viziune și periculoase la nivel colectiv.
Iar politicile proaste determină o economie proastă. Pentru a trece de la statutul de venituri medii la cel de venituri ridicate, țările trebuie să redistribuie resursele către sectoarele de înaltă productivitate, cu calificare și cunoștințe înalte. Aceasta este o tranziție pe care Grecia și Argentina, cu instabilitatea lor financiară, infrastructura săracă și sistem educațional slab, nu au făcut-o.
Grecia exportă produse petroliere rafinate, ulei de măsline, bumbac și fructe uscate. Argentina exportă porumb, soia, fructe și vin – dar și mașini și piese auto către restul blocului comercial regional Mercosur (Piața Comună Sudică – n.t.) , unde se bucură de o amplă protecție a prețurilor.
Potrivit Atlasului Complexității Economice, dezvoltat de Ricardo Hausmann și colegii săi de la Universitatea Harvard, diferența din 2008 dintre venitul Greciei și conținutul de cunoștințe tehnice al exporturilor sale a fost cel mai mare din 128 de țări studiate. Până în 2013, Grecia a ajuns pe locul 48 în indexul complexității exporturilor inclus în atlas – cel mai jos dintre toate țările dezvoltate –
în timp ce Argentina se afla pe locul 67. Exportul brut înseamnă o creștere lentă, care la rândul său impune limite asupra mobilității sociale și expansiunii unei clase mijlocii antreprenoriale. Acest lucru contribuie la prezervarea pu-terii politice a jucătorilor cu drept de veto bine înfipți, închizând capcana.
Probabil că un volum greu intitulat „De ce eșuează națiunile cu veniturii medii“ va spune povestea în întregime. Societățile vor înțelege atunci de ce nu reușesc să ajungă la statutul de venituri ridicate – și ce trebuie să facă diferit.
Andres Velasco, fost ministru de finanțe al statului Chile, este profesor de Practică Profesională în Dezvoltare Internațională la Universitatea Columbia.
Copyright: Project Syndicate, 2015. www.project-syndicate.org
