Începutul sfârşitului? Cine a pierdut lupta pentru supremaţia spaţială: America sau Rusia? Care este bilanţul erei spaţiale?
Un milion de oameni au venit vineri, 8 iulie 2011, la Cape Canaveral, să vadă ultima lansare a navetei Atlantis, misiune ce va dura 12 zile şi va încheia programul de navete spaţiale NASA. La revenirea pe Pământ, Atlantis nu va mai fi decât obiect de muzeu, ca şi suratele ei Discovery şi Endeavour.
Finalul programului de navete lasă un viitor incert pentru NASA, mai ales în domeniul explorării spaţiului prin zboruri cu astronauţi la bord. Doar luna acesta Agenţia a concediat 7.000 de angajaţi care lucrau în programul de navete spaţiale. Cauza? Nu mai sunt bani. Costurile pentru cercetarea spaţială au fost şi sunt imense.
În 2009, NASA estima costul total al programului Apollo care a dus primul echipaj uman pe Lună la 170 miliarde dolari. Construcţia şi întreţinerea Staţiei Spaţiale Internaţionale (ISS) au costat 100 miliarde. În cei 30 de ani de derulare, programul de navete spaţiale a cheltuit peste 200 de miliarde. Numai costul unei singure misiuni se ridică la un miliard şi jumătate de dolari.
Nici ruşii nu stau mai bine. Costurile cursei pentru Lună au constitui una dintre cauzele prăbuşirii URSS. Deşi americanii depind de acum înainte de navele spaţiale Soyuz pentru a ajunge la ISS, şi ruşii au probleme, din lipsă de bani. În plus, după căderea Uniunii Sovietice, Baikonur a rămas în proprietatea Kazahstanului, ceea ce a dus la vandalizarea şi jefuirea cosmodromului, culminând cu distrugerea navei Buran prin prăbuşirea hangarului care o adăpostea.
S-ar putea să asistăm la sfârşitul celei mai strălucite epoci din istoria omenirii prin consensul principalilor rivali, din lipsa finanţării de la buget. Deocamdată însă, marile puteri încă susţin cercetarea spaţială. Administraţia Obama şi NASA au iniţiat anul trecut un plan, aprobat de Congresul SUA, pentru dezvoltarea unei rachete de capacitate mare ce ar permite omului să călătorească mai departe în spaţiu. Dacă fondurile se menţin, rachetele ar putea fi gata până în 2020. Între timp, NASA a început să finanţeze cercetarea pentru nave spaţiale produse şi lansate de companii comerciale.
Bilanţul erei spaţiale pe care Atlantis o încheie? Pe de-o parte, am câştigat cu toţii.
Începuturile cercetării spaţiului stau sub semnul Războiului Rece şi, iniţial, scopurile erau militare, de la sateliţi de spionaj până la rachete care să transporte bomba atomică, de la scuturi antirachetă până la arme suficient de puternice pentru a distruge navele inamice aflate pe orbită.
În octombrie 1957, URSS lansa primul satelit artificial al Pământului, Sputnik. În noiembrie era trimisă în spaţiu căţeluşa Laika. America înfiinţa NASA în 1958 şi obţinea imagini ale Pământului de la sateliţi secreţi. Prezenţa omului în spaţiu începea cu Iuri Gagarin, la 12 aprilie 1961. Americanii îşi luau marea revanşă trimiţând primul echipaj pe Lună la 16 iulie 1969, când Neil Armstrong şi Buzz Aldrin deveneau primii oameni care au păşit pe solul selenar. A urmat epoca staţiilor spaţiale şi a navetelor spaţiale. Niciodată omenirea nu a cunoscut un asemenea ritm al dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice.
Unul dintre sensurile profunde ale erei spaţiale constă în evoluţia de la cea mai belicoasă atitudine la cooperare, adversarii devenind parteneri. În 15 ani, pe staţia sovietică MIR au lucrat 88 de astronauţi de 12 naţionalităţi. Staţia Spaţială Internaţională este rodul deciziei SUA şi a Rusiei de a colabora în explorarea spaţiului, prin acordul semnat în iunie 1992 de preşedinţii George Bush şi Boris Elţin. În 2011, ruşii aflaţi la bordul ISS depind de aprovizionarea cu alimente şi echipamente făcută de americani; în viitorul apropiat, americanii vor depinde de ruşi pentru a ajunge la Staţie.
Pe de altă parte însă, rămâne întrebarea: suntem mai aproape de stele? Nicidecum. Finalul programului de navete spaţiale NASA pare să confirme imposibilitatea omenirii de a-şi depăşi condiţia. ET nu au venit sau, dacă vor fi venit, nu ne-au dat semn că au făcut vreo diferenţă între Laika, Gagarin sau Armstrong. Iar noi nu am colonizat nici o planetă. Nu am găsit o a doua casă nici pe Lună, nici pe Marte. Am sperat într-o soluţie de rezervă, am căutat-o doar pentru a ne convinge în final că alternativa nu există. Suntem indisolubil legaţi de destinul Terrei. Dacă Pământul este distrus de activităţile noastre nesăbuite şi nemăsurate, nu avem scăpare: vom pieri o dată cu el când răul făcut de specia umană va sufoca mecanismele naturale de regenerare ale planetei.
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
