Curs valutar: €4.6321 $3.9175 £5.2408

Evoluția constituțională a României. Constituțiile din 1923 și 1938

Ovidiu Maican 12.01.2015 - 22:39
Ovidiu Maican

A doua Constituție demo­cratică a României, cea din 1923, a apărut drept urmare a creării statului național unitar român. A fost considerată o necesitate imperioasă a momentului, mai ales pentru faptul că atât Sfatul Țării de la Chișinău, cât și Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia solicitaseră alcătuirea unei Adunări Constituante, alese prin vot universal.

Share

A doua Constituție demo­cratică a României, cea din 1923, a apărut drept urmare a creării statului național unitar român. A fost considerată o necesitate imperioasă a momentului, mai ales pentru faptul că atât Sfatul Țării de la Chișinău, cât și Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia solicitaseră alcătuirea unei Adunări Constituante, alese prin vot universal.

Din punct de vedere practic, Parlamentul apărut ca urmare a alegerilor din 1922 a fost declarat Adunare Constituantă prin Decretul Regal de convocare a Parlamentului. Au existat mari discuții la acea vreme în legătură cu adoptarea proiectului de Constituție. Astfel, Constituția reflecta în principal ideile Partidului Național-Liberal, care la acea dată era majoritar în ambele Camere parlamentare. Opoziția (mai ales Partidul Național Român al lui Iuliu Maniu și Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache) nu a acceptat calitatea de Adunare Constituantă a Parlamentului și a declarat că din punctul său de vedere proiectul de Constituție era nul și neavenit, pentru că nu respecta procedurile constituționale de revizuire prevăzute de Constituția din 1866. Cu toate acestea, Constituția a fost adoptată în Camera Deputaților pe data de 26 martie 1923, cu 247 de voturi pentru, 8 împotrivă și 2 abțineri dintr-un total de 369 de deputați, precum și în Senat, pe data de 27 martie 1923, cu 137 de voturi pentru, 2 contra și 2 abțineri dintr-un total de 194 de senatori. A fost publicată în “Monitorul Oficial” nr. 282 din 29 martie 1923. A fost abrogată în mod expres prin apariția Constituției din 1938. A reintrat în vigoare (însă parțial și într-o formă modificată) la 31 august 1944. A mai suferit și alte modificări, la 10 octombrie 1944 și 13 iunie 1946. A doua abrogare a fost definitivă și a survenit pe 30 decembrie 1947.

Din punct de vedere al structurii, diferențele între Constituția din 1866 și cea din 1923 sunt aproape infime (8 titluri în ambele cazuri și 138 de articole în loc de 133). Denumirea titlurilor, a capitolelor și a secțiunilor este aceeași (cu o singură excepție). Diferențele mai profunde erau cele de ordin ideatic și conceptual. De exemplu, la articolul 1, România era considerată “un Stat național, unitar și indivizibil”. Articolul 1 al Constituției din 1866 vorbea numai despre “un singur Stat indivisibil”.

O altă schimbare intervenea în domeniul acordării cetățeniei (naturalizarea). Cetățenia nu mai era acordată de către Parlament, ci de către Guvern (Consiliul de Miniștri potrivit denumirii existente în 1923), ca urmare a avizului unei comisii alcătuite din primul-președinte și președinții de secții ai Curții de Apel București.

Modificări apăreau și în ceea ce privește exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Spre deosebire de vechea concepție, când prin utilitate publică se înțelegea “numai comunicațiunea și salubritatea publică, precum și lucrările de apărarea țărei”, acum utilitatea publică însemna “căile de comunicație, salubritate publică, apărarea țării și lucrări de interes militar, cultural și acele impuse de interesele generale directe ale Statului și administrațiilor publice”. În completare, celelalte cazuri de utilitate publică trebuiau “să fie stabilite prin legi votate cu majoritate de două treimi”.

Articolul 19 al noii Constituții extindea destul de mult regimul proprietății publice. Astfel, pe lângă “căile de comunicație, spațiul atmosferic, apele navigabile și flotabile” și “apele ce pot produce forță motrice și acelea ce pot fi folosite în interes obștesc” (care și până atunci aparțineau domeniului public), statul deținea în proprietatea sa “zăcămintele miniere, precum și bogățiile de orice natură ale subsolului”. În completare, articolul 21 pomenea despre “factorii producțiunii”, dând statului competența de a interveni în relațiile dintre aceștia, în vederea prevenirii conflictelor economice și sociale. Aceste două articole vădesc o viziune mult mai etatistă, mai centralistă și mai intervenționistă decât vechea Constituție.

Se schimba într-o anumită măsură și regimul cultelor, în sensul că biserica ortodoxă și cea greco-catolică erau considerate “biserici românești”. Biserica ortodoxă era “biserica dominantă în Statul român”, iar biserica greco-catolică avea “întâietate față de celelalte culte”.

Aceste formulări creau întrucâtva unele discriminări, cel puțin din punct de vedere teoretic.

Regimul învățământului era același, în sensul obligativității învăță­mântului primar.

Libertatea de exprimare (în special a presei) se încadra cam în aceleași linii generale.

Existau totuși unele aspecte noi. O primă noutate era aceea că, înainte de apariția unei publicații, proprietarul ei avea obligația de “a declara și înscrie numele său la tribunalul de comerț”. Era reglementată mai amănunțit problema responsa­bilității.

Astfel, la publicațiile periodice, responsabilitatea aparținea (în următoarea ordine) autorului articolului, directorului sau redactorului. Directorul și redactorul unei publicații periodice trebuiau să se afle în deplinătatea drepturilor civile și politice.

La publicațiile neperiodice, erau responsabili autorul și editorul (sau chiar patronul tipografiei în situația în care autorul și editorul nu erau descoperiți). În ambele situații, proprietarul avea o responsabilitate solidară cu ceilalți în ceea ce privește plata despăgubirilor civile. Altă diferență intervenea în ceea ce privea excepțiile de la judecarea delictelor de presă de către jurii.

Pe lângă vechile excepții, au fost introduse și altele noi, adică cele comise împotriva reprezentanților statelor străine, cele ce îndemnau la omor și rebeliune (când nu se trecea la comiterea infracțiunii), precum și “calomniile, injuriile, difamațiile aduse particularilor sau funcționarilor publici”, care aveau repercusiuni negative “în viața lor particulară sau în cinstea lor personală”.

Modificări foarte importante a suferit Titlul III (Despre Puterile Statului). Prima mare modificare era aceea că se desființa votul cenzitar și se introducea “votul universal, direct, obligator și secret pe baza reprezentării minorității”. Conceptul de reprezentare a minorității era nou față de Constituția anterioară. Tot relativ la votul universal, în practică nu era chiar universal, deoarece articolul 6, alineatul 2 arăta că “legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condițiunile sub cari femeile pot avea exercițiul drepturilor politice”. Iar pentru alegerea senatorilor puteau vota numai cetățenii având peste 40 de ani.

Numărul de deputați și senatori era diferit.

Astfel, numărul lor nu mai era fixat prin texte constituționale (nu mai era precizată nici durata mandatului deputaților și senatorilor). Noile texte constituționale prevedeau că o lege electorală urma să fixeze numărul de deputați și senatori din fiecare județ. Câte un senator în fiecare județ era ales în mod indirect, adică prin votul consilierilor locali și județeni.

Un alt mare progres, pe lângă introducerea votului universal, era desființarea condițiilor de cens în ceea ce-i privea pe senatori. În privința deputaților, condițiile erau aceleași.

Senatorii erau tot senatori aleși și senatori de drept. Sfera senatorilor de drept era însă mult mai mare. Pe lângă moștenitorul tronului, mitropoliți și episcopi, mai aveau această calitate președintele Academiei Române, precum și capii cultelor recunoscute de stat (dar cu cel puțin 200.000 de membri) și seful cultului musulman. Pe lângă aceștia, puteau fi senatori de drept foștii prim-miniștri (“președinți de consiliu” în limbajul vremii) care au stat în funcție cel puțin 4 ani sau foștii miniștri cu minimum 6 ani de activitate ca miniștri, foștii președinți de Camere care au exercitat această funcție pe durata a cel puțin 8 sesiuni ordinare sau foștii deputați și senatori aleși în minimum 10 legislaturi, foștii președinți sau prim-președinți ai Înaltei Curți de Justiție și Casație, generalii în rezervă și în retragere, foștii comandanți de armate (care au exercitat comanda cel puțin 3 luni), foștii șefi ai Marelui Stat-Major sau comandanți de armate pe timp de pace (cu 4 ani vechime în funcție), precum și foștii președinți ai Adunărilor Naționale de la Alba-Iulia, Cernăuți și Chișinău, care au proclamat Unirea. În sfârșit, fiecare universitate avea posibilitatea de a trimite un senator de drept, ales de către profesorii respectivi. Aceeași posibilitate o aveau și membrii Camerelor de comerț, industrie, muncă și agricultură.

Era creat și un Consiliu Legislativ, al cărui rol era “să ajute în mod consultativ la facerea și coordonarea legilor, emanând fie de la puterea executivă, fie din inițiativă parlamentară, cât și la întocmirea regulamentelor generale de aplicarea legilor”.

Capitolul III al Titlului III (“Despre miniștri”) modifica condițiile tragerii la răspundere a miniștrilor. Astfel, indiferent de cine solicita urmărirea vreunui ministru (una dintre Camere sau Regele), acuzarea înaintea Înaltei Curți de Justiție și Casație era efectuată de către Ministerul Public.

În plus, orice persoană care se considera prejudiciată (păgubită) de un act semnat sau contrasemnat de către un ministru (și care în același timp încălca o lege sau Constituția) putea solicita statului despăgubiri bănești pentru prejudiciul respectiv. Mai mult decât atât, un ministru putea fi chemat de stat (ulterior votului în cadrul unei Camere) în fața instanțelor civile, pentru a răspunde din punct de vedere civil pentru dauna suferită de stat.

Și Titlul IV, care reglementa organizarea și atribuțiile puterii jude­că­torești, aducea completări și modificări destul de importante. Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Justiție și Casație îndeplineau rolul de Curte Constituțională, judecând cazurile de neconstituționalitate (“inconstituționalitate”) a legilor.

Tot aceeași Curte avea competența de a se pronunța și în privința conflictelor de competență (“de atribuțiuni”) între diferitele instanțe judecătorești.

Articolul 104 consacra pentru prima dată inamovibilitatea judecătorilor “în condițiunile speciale” ale unei legi, iar articolul 106 arăta că “justiția militară se organizează prin osebită lege”.

Tot puterii judecătorești i se dădea în competență judecarea cazurilor de contencios administrativ.

În domeniul administrației publice locale, se prevedea că “membrii consiliilor județene și consiliilor comunale sunt aleși de către cetățenii români prin votul universal, egal, direct, secret, obligatoriu și cu reprezentarea minorității, după formele prevăzute de lege”. Existau membri de drept și membri cooptați ai acestor consilii (femeile majore puteau fi membri cooptați).

Titlul V prevedea în plus că puteau fi create impozite și în folosul “instituțiunilor publice cari îndeplinesc servicii de Stat”. În plus, bugetul nu mai avea nevoie și de sancțiunea regală. Era menținută Curtea de Conturi, care, spre deosebire de Constituția anterioară, dispunea de prerogative suplimentare. Este ilustrativ articolul 115, potrivit căruia “Controlul preventiv și cel de gestiune a tuturor veniturilor și cheltuielilor Statului se va exercita de Curtea de Conturi, care supune în fiecare an Adunării Deputaților raportul general rezumând conturile de gestiune al bugetului trecut, semnalând totdeodată neregulile săvârșite de miniștri în aplicarea bugetului”.

În privința “puterii armate”, era creat în plus “un Consiliu Superior al apărării țării, care va îngriji, în mod permanent, de măsurile necesare pentru organizarea apărării naționale”.

Revizuirea Constituției avea o procedură mai complicată (era mai dificilă revizuirea Constituției) și putea avea loc și la inițiativa Regelui.

Ultimul titlu, în articolul 137, decidea în ce condiții urma să aibă loc armonizarea legislativă, proces care, în realitate, a fost desăvârșit abia în perioada (sau sub conducerea) lui Antonescu.

Următoarea Constituție, cea din 1938, a fost o Constituție autoritară, fiind practic impusă de către Carol al II-lea, ca rezultat al instaurării dictaturii regale. A fost prima Constituție română care a fost supusă sancțiunii populare (referendum sau plebiscit). În cazul de față, plebiscitul a fost impus, având o formă orală, iar participarea la vot a avut un caracter obligatoriu.

Din punct de vedere practic, a intrat în vigoare la data publicării în “Monitorul Oficial” (27 februarie 1938), abrogând în același timp Constituția din 1923. La rândul ei, a fost “suspendată” tot de către Carol al II-lea, pe 5 septembrie 1940.

La fel ca și cele două Constituții precedente, și aceasta avea tot 8 titluri (și 100 de articole). Cu foarte mici excepții, titlurile aveau aceleași denumiri ca și în cazul celor două “legi fundamentale” precedente.

Un prim indiciu al caracterului autoritar este numele Titlului II (“Despre Datoriile și Drepturile Românilor”). “Datoriile Românilor” (Capitolul I) erau înainte de “Drepturile Românilor” (Capitolul II). Este exact o prefigurare a concepției totalitare potrivit căreia datoriile erau considerate mai importante decât drepturile. În precedentele formulări, titlul era denumit doar “Despre Drepturile Românilor”. În articolul 4, al cărui limbaj era apropiat de cel al Constituțiilor comuniste, se arăta că toți cetățenii români aveau obligația de “a socoti Patria drept cel mai de seamă temei al rostului lor în viață, a se jertfi pentru apărarea integrității, independenței și demnității ei; a contribui prin munca lor la înălțarea ei morală și propășirea ei economică; a îndeplini cu credință sarcinile obștești ce li se impun prin legi”. Mai mult decât atât, prin articolul 7 se interzicea “a propovădui prin viu graiu sau în scris schimbarea formei de guvernământ a Statului” (formulare foarte asemănătoare cu prevederea din actuala Constituție potrivit căreia nu poate fi supusă revizuirii forma republicană de guvernământ – articolul 152).

O restrângere foarte importantă a drepturilor fundamentale ale omului era prevăzută în articolul 15.

În conformitate cu acest articol, pedeapsa cu moartea nu mai era aplicată doar pe timp de război (potrivit Codului Justiției Militare), ci și pe timp de pace.

Aceasta era agravată de faptul că situațiile de aplicare a pedepsei capitale în timp de pace erau decise de către Consiliul de Miniștri (Guvernul), ceea ce putea da naștere la abuzuri din partea puterii executive (cum s-a și întâmplat în realitate). Situațiile se refereau la “atentate contra Suveranului, Membrilor Familiei Regale, șefilor statelor străine și demnitarilor Statului din mobile în legătură cu exercițiul funcțiunilor ce le sunt încredințate, precum și în cazurile de tâlhărie cu omor și asasinat politic”. Se introducea și pedeapsa confiscării averilor, în cazurile de “înaltă trădare și delapidare de bani publici”.

Secretul scrisorilor, telegramelor și convorbirilor telefonice nu mai era chiar inviolabil, deoarece erau exceptate “cazurile în care justiția e datoare să se informeze conform legii” (formulare foarte ambiguă, care ușura săvârșirea de abuzuri).

Prevederile Titlului III conduceau la concentrarea puterii în stat în mâinile Regelui. Puterea legislativă nu mai era exercitată împreună de către Rege și Reprezentațiunea Națională, ci numai de către “Rege prin Reprezentațiunea Națională”. Inițiativa legislativă aparținea practic în cea mai mare măsură Regelui, nu și Adunării Deputaților și Senatului. Cele două Camere parlamentare puteau avea inițiativă legislativă, dar numai dacă aveau drept scop “legi în interesul obștesc al Statului”. Această formulare era foarte ambiguă (similar formulărilor din actuala Constituție), blocând practic orice inițiativă legislativă parlamentară, deoarece nu se specifica cine decidea în ce consta “interesul obștesc al Statului”.

Articolul 46 conferea unele prerogative suplimentare Regelui. În primul rând, el putea emite decrete cu putere de lege între sesiunile parlamentare, decrete care trebuiau votate de către Parlament în prima sesiune ulterioară apariției decretelor respective.

În al doilea rând, avea competența de a acredita “Ambasadorii și Miniș­trii Plenipotențiari pe lângă șefii Statelor Străine”.

O altă omisiune importantă, care putea îndemna la lovituri în forță și instaurarea unui regim autoritar sau totalitar, era aceea că nu se mai menționa că nu putea fi pusă nici “o putere armată” la “ușile” celor două Camere parlamentare, fără încuviințarea lor. Au fost modificate și condițiile de eligibilitate a deputaților și senatorilor. Astfel, cei eligibili pentru Adunarea Deputaților trebuiau să aibă cel puțin 30 de ani împliniți. Tot vârsta de 30 de ani era necesară și pentru cei care îi alegeau pe deputați. Acestora (alegătorii), pe lângă condițiile de vârstă, li se cerea să desfășoare o activitate constând în “agricultură și muncă manuală, comerț și industrie, ocupațiuni intelectuale“.

Numărul de deputați pentru fiecare circumscripție urma să fie fixat prin lege. Deputații erau aleși pe bază de scrutin uninominal (pentru prima dată în România), pe o perioadă de 6 ani. Mandatul senatorilor era de 9 ani. Nu erau cerute nici un fel de condiții de eligibilitate pentru senatorii aleși și nici pentru alegătorii pentru Senat. Pe lângă senatorii aleși (tot pe bază de scrutin uninominal) și cei de drept, apărea o nouă categorie de senatori, cea a senatorilor numiți de Rege. Numărul senatorilor numiți era jumătate din cel al senatorilor aleși. Era restrânsă sfera senatorilor de drept. Aceștia erau reprezentați de prințul moștenitor (peste 18 ani), principii majori ai familiei regale, precum și aceleași categorii de prelați prevăzute de Constituția din 1923. Locurile de senatori aleși se reînnoiau în proporție de 1/3 la fiecare 3 ani.

În ceea ce privește Guvernul, acesta era alcătuit din miniștri și subsecretari de stat. Miniștrii răspundeau din punct de vedere politic numai în fața Regelui. Puteau fi miniștri numai cei care erau cetățeni români de cel puțin 3 generații, cu excepția celor care fuseseră deja miniștri. Foștii miniștri de Justiție nu puteau exercita profesia de avocat timp de 1 an după încetarea funcției, iar foștii miniștri nu puteau fi membri ai consiliilor de administrație ale întreprinderilor cu care semnaseră contracte pe o durată de 3 ani după părăsirea funcției.

Erau menținute aceleași prevederi în privința Consiliului Legislativ.

La Titlul IV, singurul aspect negativ era desființarea juriilor.

În domeniul finanțelor, pe lângă Înalta Curte de Conturi, mai era creat un corp superior de control, subor­donat primului-ministru (“șefului Guvernului”).

În sfârșit, la Titlul VII (“Revizuirea Constituției”) se menționa că orice revizuire constituțională nu putea avea loc “decât din inițiativa Regelui și cu consultarea prealabilă a Corpurilor Legiuitoare care urmează a indica și textele de revizuit”.

După cum se vede, Constituțiile monarhice erau mult mai democratice în conținut și spirit față de cele de după 1947. Prezenta Constituție este mai apropiată de constituțiile comuniste decât de cele antebelice (cu excepția celei din 1938).

Din păcate, nu există mari diferențe între Constituția din 1991 și cea din 2003.

S-a mers pe principiul lui Caragiale ”Primesc să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic”.

Rezultatul a fost o Constituție care nu prea seamănă cu nimic din ce există în Europa.

Ovidiu Maican, asistent la ASE

Citește totul despre:

Comentarii

loading...
Loading...