La începutul acestei primăveri, am ajuns într-un loc minunat de pe malul de sud al Lacului Geneva. Destinația mea era Hotel Royale din Evian-les-Bains. Acolo, în iulie 1938, 32 de națiuni s-au întâlnit pentru o discuție rușinoasă, care a fost practic eliminată din memoria noastră.
Convocată de președintele SUA Franklin D. Roosevelt ca răspuns la masiva criză a refugiaților declanșată de antisemitismul virulent al lui Hitler, conferința de la Evian a fost o catastrofă. Iar rezultatul său dezastruos merită amintit în lumina actualei crize a migrației cu care se confruntă Europa.
Conferința de la Evian era menită să rezolve problemele a sute de mii de evrei germani și austrieci care au căutat disperați un refugiu. Roosevelt a crezut că doar o soluție colectivă ar putea face față provocării. Chiar și Hitler a sperat că celelalte țări îi vor accepta pe refugiați.
Într-un discurs la Konigsberg din martie acel an, a declarat zeflemitor: “Nu pot decât să sper și să mă aștept ca cealaltă lume care a simțit o atât de profundă simpatie pentru acești criminali să fie suficient de generoasă pentru a transforma mila în ajutor concret. În ceea ce mă privește, noi suntem dispuși să punem vasele noastre de lux la dispoziția acestor țări pentru transportul acestor criminali”. Începuse deja să-i expulzeze pe evrei, inclusiv prin plasarea lor forțată pe vase și trimiterea lor către destinații variate din Mediterana și de-a lungul Atlanticului.
Dar, peste tot în Europa, refugiații au fost refuzați. Pe 6 iunie 1938, în timp ce se făceau pregătirile pentru conferință, Departamentul de Stat al SUA a primit o scrisoare cu privire la 51 de evrei austrieci eșuați
într-o barcă mică în apele internaționale ale Dunării. Autorul a descris ce a văzut: “Soarta sfâșietoare a 51 de ființe umane trimise de la o frontieră la alta. Am obținut informații personale despre suferința de nedescris care s-a abătut asupra a 100.000 de locuitori nevinovați ai Austriei”.
Și totuși, la Evian, luna următoare, deși multe delegații europene și-au exprimat consternarea față de chinul experimentat de evreii din Germania și Austria, nimeni nu s-a declarat pregătit pentru a întreprinde acțiuni concrete. Rezultatul întâlnirii a fost clar: Europa, America de Nord și Australia nu vor accepta un număr semnificativ din acești refugiați.
În procesul-verbal al ședinței, două cuvinte au fost rostite repetat: “densitate” și “saturație”. Țările europene erau deja copleșite de “densitatea” populației și au ajuns la un punct de “saturație” – cu alte cuvinte, nu mai era pur și simplu loc la hotelul european.
Era un lucru absurd, desigur, în 1938, având în vedere dimensiunea populației Europei din prezent. Și ar fi un aspect ridicol chiar și azi.
Desigur, participanții de la Evian nu aveau cum să anticipeze Holocaustul ori că Europa va fi atrasă într-un nou război devastator. Totuși, lipsa de conștiință morală a fost uimitoare. Multe dintre țările care au refuzat să primească refugiați suferinzi au fost, la rândul lor, ocupate și brutalizate de naziști – și au devenit disperate după compasiunea pe care le-au refuzat-o evreilor în iulie 1938.
Naziștii au jubilat probabil la aflarea veștii că antisemitismul lor virulent a găsit un ecou – și uneori unul deloc slab – în restul Europei. Au ajuns, de asemenea, la concluzia că din moment ce expulzarea nu e posibilă, exterminarea ar putea fi în cele din urmă.
Astăzi, antisemitismul, islamofobia, rasismul, xenofobia și sentimentul antimigrație cresc din nou în Europa și trebuie să ne oprim acum și să reevaluăm cu exactitate unde ne aflăm. Un important tabloid britanic a considerat recent că este acceptabil să permită unuia dintre editorialiștii săi să-i numească pe imigranți “gândaci”. Radio Télévision Libre des Mille Collines din Ruanda a folosit același cuvânt pentru a-i descrie pe tuți în ajunul genocidului din 1994, la fel a făcut și ziarul nazist Der Stürmer al lui Julius Streicher pentru a-i descrie pe evrei. De obicei, liderii politici din Europa – spre rușinea lor – dau vina pe migranți pentru problemele naționale.
A ataca migranții sau minoritățile – fie grosolan, prin limbaj, fie mai subtil, prin politici – este inacceptabil oriunde, oricând. Când cuvintele sunt formulate cu intenția clară de a provoca suferință și violență pe fundamente de nație, rasă sau religioase, libertatea de exprimare devine incitare la ură, care este interzisă prin lege. Țările care au ratificat Convenția Internațională cu privire la drepturile civile și politice, care îi include pe toți membrii Uniunii Europene, sunt obligate să o respecte.
Și totuși, actualele propuneri europene cu privire la migrație lasă mult de dorit. Continentul are nevoie să își amintească de trecut cu mai multă sensibilitate și să fie mai generos cu oamenii disperați care traversează Mediterana. François Crépeau, raportorul special al Națiunilor Unite pentru drepturile migranților, a observat într-un interviu recent că Europa, Australia și Canada ar putea să adăpostească lejer un milion de refugiați sirieni în următorii cinci ani, ba chiar ar putea adăuga și refugiați din Eritrea pe listă și ar putea să extindă această politică până la șapte ani. Așadar, de ce e de acord Europa să accepte doar un nesemnificativ număr de 20.000-40.000 de persoane anual?
Politicienilor europeni care se opun vehement migrației le sugerez ca data viitoare când au nevoie de tratament într-un spital să privească în jurul lor: mulți dintre oamenii care îi îngrijesc au o poveste de migrant în spate. Și când vor dori să își potolească setea cu faimoasa apă colectată de la Evian-les-Bains, ar trebui să reflecte la eșecul laș al unei conferințe care ar fi putut salva multe vieți – și asupra a ceea ce am putea învăța noi azi.
