Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Era mai bine în comunism !(?)

Matei Boila 25.04.2013 - 18:35

 Afirmaţia din titlul articolului, mai ales pentru noi, cei care am suportat personal şi am pipăit pe viu rănile mari ale crimelor comunismului şi derapajul îngrozitor la care se ajunge acceptând principiile şi mai ales ...

Share

 Afirmaţia din titlul articolului, mai ales pentru noi, cei care am suportat personal şi am pipăit pe viu rănile mari ale crimelor comunismului şi derapajul îngrozitor la care se ajunge acceptând principiile şi mai ales concluziile practice ale materialismului marxist – devenit program politic - este stupefiantă şi greu de înţeles.

Totuşi, socotesc că este util şi necesar să facem efortul înţelegerii acestui fenomen, mai ales că în ultima vreme sunt nu numai cei din păturile de jos care se raliază acestei poziţii, ci mulţi alţii, ba chiar analişti şi jurnalişti care, dacă nu afirmă cu toată convingerea, ci mimând ironia şi anecdota, deloc potrivite în această materie, spun totuşi: “Eu sunt comunist”.

Pentru a putea face acest demers, să privim ce este de fapt comunismul. Socotesc comunismul marxist ca una din doctrinele extreme la care au ajuns cei care în secolele trecute – în marea lor înţelepciune – au pretins că se pot debarasa de orice “constrângere exterioară” şi că-şi pot ordona sufletul, programul de viaţă, doctrina politică a cetăţii etc. numai pe baza inteligenţei, a raţiunii umane. Dezlegarea tuturor dificultăţilor de care până la ei s-a făcut vinovată înapoierea mistică a societăţii este posibilă prin raţiunea şi inteligenţa lor.

Libertatea adevărată – singura posibilă în ochii înţelepţilor care au ocupat linia marxist-leninistă- este înţelegerea necesităţii, a legilor materiale sub stăpânirea cărora existăm toţi, în primul rând societatea.

Conducerea socială, ordinea juridică sunt în fond reflexul legităţii material-dialectice în care există, vrând-nevrând, lumea. Dialectica istorică împinge spre putere clasele sociale care sunt favorabile (beneficiare) evoluţiei legice. Acum muncitorimea este acea clasă şi ea trebuie prin luptă de clasă, forţă şi ură să instaureze ordinea economică bazată pe proprietatea obştească asupra mijloacelor de producţie şi pe planificarea integrală.

Această nouă orânduire comunistă (de altfel, efectul legităţii materiale, chiar dincolo de acţiunile conştiente ale oamenilor) pune capăt exploatării şi deschide calea unei economii de maximă productivitate câştigătoare detaşată a competiţiei cu capitalismul.

Deşi această nouă orânduire este efectul legităţii material-dialectice, ea trebuie realizată (grăbită) prin lupta de clasă, ură şi lichidarea cu orice mijloace a vechilor clase exploatatoare. Perioada efectuării acestor prefaceri, dictatura proletariatului , este, paradoxal, cea mai democratică orânduire din cele care au existat pe mapamond.

Cum se stie, dictatura proletariatului a coincis, în toate ţările în care vremelnic a câştigat comunismul, unei perioade de suprimare a oricăror drepturi (libertăţi) ale omului (ca să utilizăm terminologia pe care eu personal o resping pentru că nu există libertate decât cea care rezultă din Adevăr), de crime inimaginabile în încercarea de a introduce în patul îngust al lui Procust o orânduire contrară naturii însăşi a omului. Pretenţia de a putea sări peste această perioadă, de a reforma comunismul, de a-i da o faţă umană, de a renunţa la noianul de crime care l-au întovărăşit până acum este o naivitate crasă. Tot noianul de silnicii şi crime rezultă organic din pretenţia de a renunţa la orice autoritate de deasupra omului şi de a putea realiza o nouă orânduire şi chiar o nouă natură a omului prin forţă şi ură. În realitate, nimeni în afara lui Hristos Dumnezeu nu poate schimba o iotă din tendinţa egoistă şi silnică a omului, mai ales când are puterea în mână.

Dar să revenim la problema noastră. Impunerea prin forţa statală – de fapt, prin ură – a unui comportament socotit adecvat realizării noului mecanism economic, această silnicie a omului în numele unei orânduiri economice mai echitabile şi mai ales conformă legităţii material-dialectice este ceea ce în mod organic întovărăşeşte comunismul. Această impunere a unui mecanism economic, care s-a făcut totdeauna printr-un noian de crime îngrozitoare, are ca justificare teoretică faptul că asigură şi grăbeşte la o nouă orânduire economică bazată pe proprietatea obştească asupra mijloacelor de producţie şi pe planificare integrală a activităţilor economice. Perioada luptei de clasă, a dictaturii proletariatului, trebuie acceptată cu toate ororile sale pentru că duce la o nouă orânduire economică ce aboleşte exploatarea şi care mai ales este superioară ca randament şi eficacitate celei vechi, capitaliste.

Din păcate, pentru cei foarte puţini care au crezut această teză, s-a dovedit că trecerea la o nouă orânduire economică mai dreaptă şi mai ales mai eficientă a fost o iluzie profund dăunătoare societăţilor în care s-a produs.

Şi acum iată aberaţia aberaţiilor: renunţând la a realiza o economie integral planificată şi recunoscând că economia de piaţă (liberă) este mai eficientă şi nu poate fi şi nici nu trebuie înlocuită, mulţi foşti sau potenţiali comunişti afirmă: „A fost mai bine în comunism”. Această nouă orânduire economică , socotită superioară şi capabilă să asigure opulenţa şi fericirea , a fost deci marcată de eşec în istoria omenirii. Recunoscându-se de toţi foştii şi potenţialii comunişti aceasta, deci renunţând la justificarea perioadei de dictatură a proletariatului ca necesară instaurării unei noi orânduiri economice mai eficace şi mai bună, se dă glas nostalgiei totalitare, se revine la comunism şi la afirmaţia: „A fost mai bine în comunism”. Deci la ce revenim? Nici măcar la speranţa utopică a unei orânduiri economice fericitoare, ci numai la crimele inimaginabile şi siluirea naturii umane care s-a făcut în numele acestei utopii? Cum este posibilă aceasta? Cum este posibil ca prostia şi ticăloşia umană să atingă chiar aceste limite inimaginabile ? Pentru a explica cât de cât acest fenomen, să realizăm că pentru marea majoritate a celor ce se declară pentru comunism, aspectele acestea de teorie şi justificare morală a noii orânduiri nu contează, ba chiar cred că nici nu au existat vreodată în intelectul lor. Pentru aceştia care şi-au pierdut capacitatea şi dorinţa de a acţiona responsabil şi liber, care consideră că activitatea economică a individului neprogramată de altcineva, cea care presupune o minimă hărnicie, este un supliciu de nesuportat, explicaţia fenomenului este la îndemâna oricui.

Dar pentru ceilalţi (analişti, oameni politici, jurnalişti, aşa-zişii intelectuali) care este explicaţia? Socotesc că pentru aceştia explicaţia, chiar dacă nu exhaustivă, este că justificarea orientării lor pentru comunism nu s-a făcut în principal pe baza convingerii că o economie integral planificată este superioară uneia libere, ci pentru că sunt captivii prejudecăţii având începutul în timpul Iluminismului raţionalist că omul trebuie şi poate să se comporte exclusiv pe baza raţionamentului său, că subordonarea faţă de o autoritate transcendentă este o diminuare a lui şi că măsura tuturor lucrurilor este omul sau mai exact plăcerile lui.

Aceasta dacă mai ales, într-un fel sau altul, ei sau mentorii lor au participat la impunerea silnică a comunismului, nu pot renunţa la el şi nostalgia unor astfel de manifestări ale ego-ului lor neîngrădit de vreo obligaţie sau morală este inevitabilă.

În numele libertăţii politice pe care o cer pentru toată lumea, sunt de părere că nu li se poate refuza acestora manifestarea liberă a convingerii lor, chiar aberantă, chiar potenţial criminală.

Ceea ce nu mă împiedică să-i consider pe aceştia cu milă creştinească, nişte handicapaţi intelectuali şi infirmi spirituali.

Preot Matei Boilă

Citește totul despre:

Comentarii

loading...