Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Egiptenii se agită degeaba

Cristian Curus 28.01.2011 - 21:15

„Armata nu va trăda poporul tunisian“, acesta este propoziţia care face diferenţa în evoluţia evenimentelor din Tunisia şi Egipt. Chiar şi cu zeci de mii de egipteni care protestează în întreaga ţară, ...

Share

„Armata nu va trăda poporul tunisian“, acesta este propoziţia care face diferenţa în evoluţia evenimentelor din Tunisia şi Egipt. Chiar şi cu zeci de mii de egipteni care protestează în întreaga ţară, preşedintele Hosni Mubarak nu va putea fi îndepărtat de la putere. Armata le va ţine piept, iar în cel mai rău caz protestele se vor tranforma într-un inutil război civil, care nu va face decât să destabilizeze ţara şi nu numai, ci întreaga regiune.

În Tunisia, armata şi-a dorit schimbarea… şi atunci, generalul Rachid Ammar a refuzat să întoarcă armele împotriva poporului tunisian,  moment care a pecetluit fuga preşedintelui Zine al-Abidine Ben Ali din ţară.

Situaţia este, acum, clară. Tensiunile politice erau mult prea mari pentru ca Ben Ali să mai poată rămâne în funcţie, iar dacă generalul respecta ordinal, înăbuşirea protestelor ar fi însemnat o baltă de sânge care nu avea cum să aducă stabilitate în ţară atunci când protestele ar fi luat sfârşit.

Reîntorcându-ne puţin în timp, în 1981, în Egipt, armata îl asasina pe Anwar El Sadat, preşedintele de la acea vreme, văzut ca principal vinovat de „blasfemia“ semnării tratatului de pace cu Israelul în martie 1979, eveniment care nu a fost văzut deloc cu ochi buni de Liga Arabă.

Preţul plătit de egipteni pentru parafarea acestui „pact cu diavolul“ a fost excluderea din ligă timp de opt ani şi diverse embargouri de natură economică. Însă, chiar dacă armata a înlăturat preşedintele, ea a rămas fidelă conducerii, nu poporului.

Nici în 2011 lucrurile nu stau diferit. Media internaţională a raportat zeci de răniţi după trei zile de proteste stradale, după primele represalii împotriva manifestanţilor. Armata îşi face treaba şi lucrurile vor rămâne aproape la fel. Cu siguranţă nu vor deschide focul asupra manifestanţilor, asta pentru că vestul este cu ochii pe Egipt, ţară favorită pentru Statele Unite sau Uniunea Europeană în ciuda regimului dictatorial care nu este foarte receptiv la propunerile de
reformare.

În acelaşi timp şi oficialii de la Tel Aviv sunt cu ochii pe Egipt, orice degenerare a conflictului putând dăuna relaţiilor israelo-palestiniene. Lucurile s-au schimbat faţă de perioada 1979-1980 când anumite  grupări politice condamnau tratatul egipteao-israelian, dar numai din anumite puncte de vedere. Hosni Mubarak a devenit cheia în menţinerea păcii între Israel şi Palestina.

De fiecare dată când au fost probleme între cele două tabere, Cairo sau staţiunea Sharm el-Sheik au servit ca loc de întâlnire. Egiptenii au negociat armistiţii după armistiţii, de fiecare dată când au fost probleme. Aşa că, Mubarak & compania vor sta cuminţi, optând cel mult pentru gaze lacrimogene, pentru că prietenii taciţi stau cu ochii aţintiţi asupra regimului de la Cairo şi, vorba aceea, prietenii nu trebuie supăraţi.

Oricum, este de aşteptat ca preşedintele Mubarak să anunţe câteva noi reforme, anunţ care ar trebui să calmeze puţin masele de oameni care protestează pentru un trai mai bun (în condiţiile în care 40% din populaţie trăieşte la limita sărăciei), pentru demararea unui amplu proces anti-corupţie şi pentru o serie de reforme economice. Iar  armata va sta în spatele preşedintelui, atunci când îşi va rosti discursul.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...