Am evitat în ultimele săptămâni să reiau temele majore ale sistemului de sănătate din România. Am trecut prin procesul alegeri-lor locale, viața politică a avut alte priorități, iar viața publică, în general, s-a mulat pe jocul electoral. E drept, participarea la vot a fost destul de scăzută, dar, în opinia mea, absenteismul arată mai mult decât apatie; arată faptul că oamenii s-au săturat de felul în care funcționează clasa politică și, pe cale de consecință, chiar societatea.
Știm, axiomatic chiar, că sistemul de sănătate este parte intrinsecă a sistemului social, dar pentru că are un specific mai mult decât aparte, este sensibil, vizibil, cunoscut de toată lumea. Iar lumea care face cunoștință cu acesta nu trece pragul spitalului sau al cabinetului medical de plăcere.
Ultimele declarații ale noului ministru al Sănătății (al câtelea?), domnul Vlad Voiculescu, reprezintă o definiție dură a ceea ce a găsit la preluarea mandatului său. „Primul gând care-mi vine în minte când mă gândesc la sistemul de sănătate este cuvântul «feudal». Este o feudă de sus până jos și într-un sistem feudal e mai puțin vorba despre oameni, despre oameni buni sau răi, este vorba de sistem și despre păstrarea feudei, a privilegiilor. Este un sistem feudal și sper ca până la sfârșitul acestui mandat să destructurăm câteva lucruri“, a afirmat pu-blic noul ministru.
Primul și cel mai puternic răspuns la aceste declarații a venit din partea Cole-giului Medicilor din România. Într-un comunicat transmis presei, Colegiul Medicilor răspunde că personalul din sănătate are tot dreptul să fie demn și mândru de munca sa și că în relația dintre medici și pacienți „au apărut jocuri de interese, manevre economice, manipulări mediatice, malversațiuni financiare, dezinformări mediatice, care nu au nimic de-a face cu relația fundamentală în sănătate: medic-pacient. Po-liticul induce de zeci de ani, în mod conștient sau inconștient, deliberat sau întâmplător, ideea că doar el poate garanta cetățenilor, prin reglementări, sănătatea națiunii și a individului“.
Colegiul Medicilor mai transmite ministrului un mesaj prin care îi cere, da-că acesta este interesat de sănătatea națiunii, să se detașeze de „gândirea structuralist-politică a unui înalt funcționar public și să vă aliați cu cele două categorii fundamentale ale sistemului sanitar: personalul din sănătate și cetățenii“.
Nu vreau deloc să par discipol al lui Solomon și să spun că ambele părți au dreptate. Părțile aflate în dialog în această perioadă au, fie-care, o doză de dreptate. Dacă privim actul medical ca pe un exercițiu individual de practicare a profesiei, atunci cel mai important aspect este cel al relației dintre medic și pacient. Dacă medicul este competent (slavă Domnului, avem foarte mulți medici de calitate) și este și onest (eu cred că majoritatea medicilor sunt onești și nu condiționează actul medical), atunci pacientul este pe mâini bune. Iar un simplu „mulțumesc“ spus la plecarea din spital de un om care a venit pe targă sau inconștient și pleacă pe picioare, cum spu-nem noi, reprezintă satisfacția supremă pentru orice doctor.
Dar această relație indi-vi-dua-lă medic-pacient nu este doar urmarea unei întâlniri simple între cei doi. Relația este reglementată, susținută financiar și cu medicamente, cu logistică și cu aparatură medicală de un sistem care, vrem sau nu vrem, este coordonat politic. Sănătatea este o instituție, iar derapajele la nivelul funcționării insti-tuției afectează în mod direct relația medic-pacient.
Pentru ca instituția sănătății să funcționeze corespunzător așteptărilor unui popor european în secolul nostru trebuie să funcționeze corect și să aibă acces la resurse. De ani de zile vorbim despre subfinanțarea sistemului de sănătate și vorbim în van toți cei care am reclamat acest lucru. Tot așa cum vorbim despre corupție, nepotism, delăsare. Tot așa cum vorbim și despre exodul medicilor și al personalului medical.
Chiar dacă nouă, medicilor, ne este suficientă exer-citarea profesiei, statul nu poate fi scos din ecuație, iar răspunderea prezenței acestuia revine instituțiilor publice cum sunt Ministerul Sănătății sau Casa Națională a Asigurărilor de Sănătate. Prin urmare, mi-nistrul trebuie să fie aliatul personalului din sănătate și al pacienților pe care Colegiul Medicilor îl cere, dar în interiorul sistemului, acolo unde are rol de coordonare a acestuia. Tehnocrat sau politic, indiferent de culoare, ministrul este responsabil de corecta funcționare a unui sistem pentru care se bate ca să fie finanțat corespunzător. Și este responsabil și pentru greșelile sistemului. Mi-aș dori ca domnul ministru să schimbe acest sistem feudal într-unul modern și cu standarde ridicate. Mă tem însă că vorbim despre un sistem aflat, real, în colaps.
