Atunci când nu le produce de-a dreptul, criza lasă câmp liber tuturor derivelor. Şi, deşi de la democraţia originală la dictatura luminată de care vorbea acum câteva luni un ministru au trecut douăzeci de ani, derivele pot schimba traiectoria României. Semnele există şi la case mai mari. Deja alegerile legislative de miercuri, 9 iunie, din Olanda au adus extrema dreaptă olandeză, reprezentată de Partidul pentru Libertate condus de Geert Wilders, pe a treia poziţie. Şi dacă acum opt ani Lista Pim Fortuyn obţinea un rezultat asemănător (26 din 150 de locuri, faţă de 24 din 150 astăzi), atunci totul părea un accident care se datora stării de emotivitate indusă de asasinarea, cu nici două săptămâni înaintea alegerilor, a liderului. Acum, în 2010, cu un scor asemănător, Geert Wilders, politician cunoscut deja datorită atitudinii sale militant islamofobe, consolidează o tendinţă extremistă într-una dintre cele mai liberale democraţii din Vest. Pe de altă parte, extremismul maghiar, cu succesul de-acum două luni al Jobbik, şi cel bulgar, reprezentat de Ataka, demonstrează că Estul nu e deloc protejat. De ce ar fi, atunci, România o excepţie?
Deşi pare mult în termenii vieţii individuale, timpul scurs de la căderea lui Ceauşescu nu a fost – şi nu avea cum să fie – suficient pentru a da consistenţă comportamentului democratic în România. Jocul de-a v-aţi ascunselea dintre nomenclatura centrală şi cea marginalizată nu a oferit un program politic democratizării, ci un spectacol halucinant. Or, astăzi, chiar dacă unii mai cred că totul se reduce la spectacol, cu toţii plătim lipsa programului!
Ce constatăm după două decenii de aşa-zisă democratizare? După o tranziţie traumatizantă către un sistem social, economic şi politic care a promovat competiţia între oameni inegali – sistem care nu-şi propunea să realizeze justiţia socială şi a inhibat orice interiorizare a valorilor democratice -, atitudinile rezervate, dacă nu chiar ostile democraţiei, au devenit o regulă. Pentru cei mai mulţi, democraţia a rămas doar un simplu sistem politic, ceva exterior, aproape impus de o „revoluţie” ce a fost transformată, în imaginarul colectiv, într-o conspiraţie ocultă, dublată de o lovitură de stat a nomenclaturii. Ca urmare, un astfel de proces politic ilegitim nu avea cum să dea naştere decât unei guvernări ilegitime. De unde şi nevoia de justiţie sancţionatorie, eventual televizată, care să realizeze o redistribuţie simbolică. Să vadă şi ei (clasa politică coruptă, îmbogăţiţii tranziţiei, trântorii intelectuali etc.) ce înseamnă suferinţa. Or, tocmai de un asemenea sentiment abuzează dictatura.
Şi, în vreme ce democraţia nu a făcut niciodată obiectul vreunei dezbateri autentice, şi cu atât mai puţin al vreunei campanii de educaţie civică inteligentă şi structurată dusă la nivel naţional de autorităţi, ideile nedemocratice au beneficiat de condiţii propice de propagare. Considerată ca un fel de continuare a stării naturale, ca şi capitalismul cu care a fost în mod artificial asociată, democraţia nu ar fi avut nevoie de promovare. Iar democraţia singură nu reuşeşte să convingă o bună parte a opiniei publice nici în alte ţări, care nu au trecut prin trei dictaturi pentru a eşua într-o tranziţie către nicăieri. Nici alte ţări care au cunoscut forme de dictatură nu au reuşit să se desprindă de trecut. Italia este exemplul negativ, câtă vreme Germania, inclusiv prin demisia preşedintelui său după declaraţii discutabile, pare să fie unul pozitiv. Ce deosebeşte Germania de Italia? Sistemul instituţional (sistemul politic echilibrat, sistemul de vot etc.) şi o cultură democratică. Deşi ieşirile naţionaliste din Bild mai trimit încă spre vechile stereotipuri care au adus naţional-socialiştii la putere acum optzeci de ani.
Aşa-zisa glumă de-acum câteva luni a unui ministru ceva prea destins pentru a mai fi atent la circumstanţe a pus degetul pe rană. Căci sunt lucruri cu care nu se poate glumi. Mai ales în circumstanţe politice, sociale şi economice precum cele actuale. Oricum, „dictatura luminată” nu este o glumă. Căci, luminată sau nu, dictatura este ceea ce spune – un abuz împotriva libertăţii, un refuz al egalităţii, o conducere în forţă.
