Cum mi-am pierdut mama? | OPINIE

Marius Ghilezan Actualizat: 30.08.2017 - 15:30
Marius Ghilezan

Am luat-o cu mine prima oară în străinătate când aveam 16 ani. S-a bucurat enorm că-mi poate ţine companie. Şi-a pus în bagaje cele mai fine rochii şi cele mai echilibrate tocuri, pentru a fi elegantă în lumea bună. Europa era miezul din visul ei. La Berlin, pe Unter den Linden, mi-a vorbit despre cum naraţiunile geografului Alexander Humboldt i-au deschis lui Charles Darwin apetitul pentru călătorii, dar şi despre Zidul Berlinului.

Share

Am luat-o cu mine prima oară în străinătate când aveam 16 ani. S-a bucurat enorm că-mi poate ţine companie. Şi-a pus în bagaje cele mai fine rochii şi cele mai echilibrate tocuri, pentru a fi elegantă în lumea bună. Europa era miezul din visul ei. La Berlin, pe Unter den Linden, mi-a vorbit despre cum naraţiunile geografului Alexander Humboldt i-au deschis lui Charles Darwin apetitul pentru călătorii, dar şi despre Zidul Berlinului.

Din plăcile de vinil ale Pink Floyd-ului cunoşteam forţa semnificaţiei, dar nu înţelegeam de ce nu aveam voie să ne apropiem de el. În ciuda riscurilor, într-o noapte ne-am furişat mai mult decât prevedea regula. Ea a aruncat peste zid o parte din moştenirea ei. N-am ştiut atunci să-mi explic gestul.

În Pargamon, în faţa tronului lui Nabucodonosor a contrazis ghidul care explica unor evrei cum armata celebrului rege al Babilonului a salvat o parte a zidurilor din Ierusalim când soldaţii au recunoscut profeţii pictaţi pe pereţi.

În Alexanderplatz mi-a dat un cot în spate. Nu ţineam spatele drept şi fruntea sus. Un om demn trebuie să bombeze pieptul şi să tragă umerii înapoi. Aşa o învăţase mama ei. În înalta societate trebuie să ai ţinută şi privire semeaţă.

În anii de după revoluţie, la Muzeul Prado le explica americanilor motivul pentru care pajiştea cu clădiri istorice nu poate fi nicicum comparată cu Flushing Meadows, chiar dacă starurile sunt măsurabile la popularitate cu unităţile cunoaşterii, dar nu şi la relevanţă.

A fost cu mine pe Santiago Bernabéu. M-a corectat părinteşte când l-am confundat la Radio Timişoara pe Alfonso cu Zamorano.

Cunoştea istoria Europei. Avea demnitatea exilatului care ştia că nu poartă nicio vină. Spera în ziua egalităţii şi a recunoaşterii noastre ca o naţiune parteneră.

În Portugalia n-a mai fost cu mine. Dar i-am simţit umbra. Şi poveţele. Suntem mai vechi decât lusitanii, iar femeile
noastre sunt mai frumoase decât ibovnicele din filmele siropoase. O simţeam mândră alături de mine.

Descopeream împreună Oraşul Luminilor şi dreptul nostru de a ne lumina pontifical în Piaţa San Marco. Avea îndoieli privind adevărul legat de Giulgiul din Torino. Privea Sixtina cu înţelepciunea credinciosului care avea propria viziune, nu arbitrată de un mare maestru. Un geniu, dar pământean. Îl recunoştea. Ştia că Irving Stone i-a trucat povestea vieţii. Îl diviniza, dar nu i se închina.

Ar fi vrut să-i cunoască pe Iones­co, pe Cioran. Dar n-a fost chip. S-a mulţumit să-i descopere prin lectură.

Să stai drept şi să-l priveşti pe celălalt în ochi. Erau sfaturile sale, pe patul morţii. Nu suntem cu nimic mai prejos decât italienii. Grecii sunt mai puturoşi decât oltenii, dar mai norocoşi cu miturile din care trăiesc şi azi. Ialta a trecut.

Istoria nu mai poate fi dată înapoi.

Să fii demn e un atribut al conştiinţei şi al libertăţii.

N-ai pentru ce să stai aplecat. Ai plătit în Decembrie preţul libertăţii. Noi am fost mereu în Europa, doar nişte înţelegeri ascunse ne-au ţinut în exil. Cam acestea au fost ultimele sale recomandări. Asemenea altor profesori, avea îndoieli. Se temea de atotcunoscători. De posesorii de certitudini cu breloc şi ştaif pus ca abţibild.

Putem fi la fel de harnici
ca nemţii dacă ştim să ne organizăm. Mai iuţi ca englezii şi mai cabotini ca italienii pe marea scenă a lumii.

N-am fost cuceriţi, dar nici cuceritori. Dar am preţuit respectul celorlalţi acordat cumsecădeniei noastre tradiţionale.

Acum, la 27 de ani de la ieşirea din exilul forţat, după aproape trei decenii de democraţie, de libertate exersată, de pluripartidism şi alternanţă la putere, de parteneriate strategice, încununate cu simbria NATO şi cordeluţa UE, pe ea am pierdut-o.

E plină de ură. Îşi duşmăneşte aproapele. Apleacă spinarea când Marile Cancelarii dau ordine. E de nerecunoscut. Îşi vorbeşte de rău originile, clasa politică, neamul, oraşul. În timp ce mai şterge la fund câte un bătrân italian şi mai duce o oliţă la toaletă, urlă pe iPhone că ţara e plină de penali. Că nu se poate întoarce. Preferă să joace partitura slugii, în loc de cea a stăpânului acasă.

Pe ea am pierdut-o în vremea când Oraşul Luminilor nu înţelegea cum de ne-am transformat în barbari contra ungurilor, după aşa o frumoasă şi eroică poveste a unui Decembrie sângeros.

N-ar fi acceptat niciodată să nu stea pe tocuri şi să-l privească pe celălalt drept în faţă. Fie că era Alfonso, fie că vorbea cu Fräulein Gertrude despre cât de sociabil e un veac de singurătate. Pe Gabriel García Márquez nu l-a întâlnit, dar tare mult şi-a dorit să-i spună că şi ţiganii copilăriei sale de pe Strada Lunei umblau cu magnetul în căutarea de metale.

Printre străini nu o mai am pe ea. Cea demnă, zveltă, ambiţioasă.

Mama mea din poveste e România. Am pierdut-o. O caut şi nu o găsesc. Printre atâtea turbulenţe şi războaie fratricide, nu întrezăresc raza cea bună. Dar poate într-o zi ea se va întoarce. Ce bine ar fi.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...
Loading...
loading...