Curs valutar: €4.6321 $3.9175 £5.2408

Ce am făcut cu România în ultimii 100 de ani? | OPINIE

Răzvan Orășanu Actualizat: 10.10.2017 - 08:15

Anul 2018 pare îndepărtat, dar e după colţ. Vom face bilanţul şi vom sta cu oglinda istoriei în faţă. Ce am reuşit să facem în ultimul secol, cum îl vom „ataca“ pe următorul?

Share

Anul 2018 pare îndepărtat, dar e după colţ. Vom face bilanţul şi vom sta cu oglinda istoriei în faţă. Ce am reuşit să facem în ultimul secol, cum îl vom „ataca“ pe următorul?

Vom celebra mai înainte terminarea Primului Război Mondial, războiul întregitor pentru România. Puţini îşi mai amintesc de ce anume e important să avem în memo­rie bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Ferdinand Întregitorul va trebui să fie celebrat cum se cuvine în 2018 şi ar fi un ghi­nion istoric prea mare ca fix acela să fie anul în care ne părăseşte şi Mihai I, ultimul crâmpei de istorie glorioasă a Casei Regale a României. Ion I.C. Brătianu ar trebui să fie măcar numele unui bulevard din Bucureşti şi nu este. Avem bulevardul Pavel Kiseleff – nu şi bulevardul Ion I.C. Brătianu, ori noi vorbim de românul excepţional, de cinci ori prim-ministru, căruia îi datorăm foarte multe, inclusiv Constituţia din 1923. Avem o datorie morală şi faţă de Regina Maria – senzaţio­nală negociatoare în numele României Mari la Congresul de la Versailles. Nu ştim când va fi următoarea dată în istoria noastră – poate va trece încă un secol? – până când vom mai avea pe cineva capabil să se autoinvite la cină cu preşedintele ame­rican, apoi să ceară bucăţi din Ungaria, apoi să obţină „doar“ Transilvania în urma negocierilor. În fine, avem o datorie şi faţă de preşedintele Woodrow Wilson, care a întărit România în lumina pericolului bolşevic, adus în prim-plan de Regina Maria, cea care a ignorat mai toate sfaturile primite şi a „dat față ţării“. Ţara împlineşte un secol, dar memoria este foarte scurtă, educaţia – din ce în ce mai precară, cinstirea înaintaşilor – inexistentă.

Ce am făcut în 100 de ani? A trecut un secol şi nu avem încă legate prin autostrăzi provinciile istorice. Dacă îmi vorbiţi de Transfăgărășan, vă spun că este închis mai multe luni pe an. Iaşiul nu e legat de Bucureşti, Clujul nu e legat de Iaşi, Timişoara nu e legată de Bucureşti. Am mai reuşit să săpăm la temelia instituţiilor fundamentale pe care le avem încă din vremea lui Cuza. Curtea de Conturi propusă de Kogălniceanu drept „Curte de Socoteli“, element de echilibru între Guvern şi Adunare, urmează să aibă drept şef secretarul general al Guvernului. La Arhivele Naţionale conduse de Gheor­ghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu sau Grigore Alexandrescu, am pus după Revoluţie câte un „om de încredere“ al câte unui preşe­dinte.

Institutul Cultural Român a fost pus pe butuci, aproape că nu mai contează cine ce a vrut, rezultatul e limpede. Iar viteza medie a trenurilor nu o depăşeşte actualmente pe cea de pe calea ferată făcută de compania John Trevor Barclay & John Sta­niforth – lumea o ştie drept Bucureşti-Giurgiu –, nu am fost în stare să refacem rapid nici măcar podul de la Grădiştea.

Iar dacă România a fost întemeiată de Alexandru Ioan Cuza prin secularizarea averilor mănăstireşti, statul român face arc peste timp cu milioane de euro donate anual Bisericii.

Am mai reuşit să aprobăm Departamentul Centenar, o structură aflată în subordinea prim-ministrului, care are ca misiune coordonarea la nivel naţional a organizării manifestărilor dedicate a două evenimente de importanţă majoră. Au­ziţi aici: „Departamentul se ocupă totodată de centralizarea propunerilor de proiecte venite dinspre autorităţile publice centrale şi locale, precum şi din mediul academic universitar“. Prima păruială publică a ieşit cu o statuie a sculptorului Bolborea, contractată prin semnătură şi negată prin comunicat de presă de întâia comunicatoare a na­ţiunii române. A doua păru­ială a ieşit când nu se alocase nici măcar un leu către Alba Iulia pentru sărbătoriri. Mărturisesc spăşit că m-am declarat revoltat într-un studio TV, iar ca urmare a presiunii publice ceva-ceva s-a mişcat la Guvern. Iar a treia observaţie e următoarea: suflul departamentului pare a fi, din întreaga
(in)acţiune de până acum, similar cu suflarea cada­verică a unui bolnav su­ferind pe patul de spital. Acţiune birocratică, lipsă de viziune, lipsă de idei. Există, din câte înţeleg, şi o Comisie pentru Pregătirea Marii Uniri în Capitală, cu rol de a o sfătui pe dna Firea (una dintre modestele propuneri este o statuie de 50 de milioane de lei, neîncepută, un „arici avangardist“), dar nu ştiu cât de corelată este cu comisia de pregătit Unirea de la Alba Iulia, formată dintr-un singur om, primarul local, care organizează de obicei festivităţile fără ajutor de la Bucureşti.

Am mult mai multă încredere faţă de însufleţirea Alianţei Centenare, o organizaţie ce cuprinde 100 de ONG-uri, reunite pentru a da României evenimentele culturale care să ne reprezinte identitatea. Speranţa este că avem şi o altă identitate în afară de proiecte ratate, gâlceavă şi risipirea moştenirii istorice.

Evenimentul este simbolic şi acţiunea noastră faţă de acest eveniment este, de asemenea, simbolică.

Nu ne putem face de râs. Deşteaptă-te, române!