Hamlet și UE: To Brexit or not to Brexit (I)

de Ovidiu Maican , 30 august 2016 - stire actualizata la ora 18:04, 30 august 2016
Hamlet și UE: To Brexit or not to Brexit (I)

În ultimele două luni, scena politică europeană a fost zguduită și de referendumul cu privire la Brexit. Pe lângă șocul mediatic și politic produs, la fel ca și în cazul Poloniei, țapul ispășitor este unul singur, iar Uniunea Europeană bineînțeles că nu greșește niciodată. La fel s-a întâmplat și la noi, majoritatea vorbitorilor preluând puncte de vedere franceze, germane sau poate chiar rusești. Această realitate nu trebuie să ne mire, deoarece elitele noastre în ultimii 200 de ani și-au ales ca model Franța republicană și atee (și nici nu se putea altfel). Dar, în politică mai ales există nuanțe, nu numai alb și negru, și este indicat să privești la cauze și la viitor, adică să vezi mai departe de lungul nasului. Asta vom încerca să facem în cele ce urmează.

Ceea ce diferențiază în mod esențial sistemul instituțional și politic britanic față de cele europene este prezența cutumei juridice și a precedentului judecătoresc printre izvoarele principale ale dreptului. Dar, aceasta este posibil într-un climat unde fair-play-ul și gentlemen agreement-ul sunt sacrosante.

Marea Britanie nu are Constituție clasică scrisă, cum au celelalte state europene. Magna Charta Libertatum din 1216 nu poate fi considerată o constituție, deși este baza sistemului politic și juridic britanic.

Ca unul din efectele Magnei Charta, Marea Britanie poate fi considerată patria parlamentarismului clasic și a liberalismului, politic și economic. Franța este mai mult patria socialismului, utopismului, a egalitarismului și a celorlalte excese de stânga, idei care au dus la moartea a milioane de oameni și la stagnare economică, socială și intelectuală.

O dovadă în acest sens este și comparația între Revoluția engleză de la 1649 și cea franceză de la 1789. Revoluția engleză a fost o revoluție moderată și parlamentară, îndreptată împotriva absolutismului monarhic, pe când Revoluția Franceză a înlocuit absolutismul monarhic cu absolutismul gloatelor neinstruite și al elementelor declasate ale societății, prefigurând Revoluția Bolșevică din 1917.

Nu trebuie să ne mire în acest context entuziasmul pueril al unor politicieni francezi în fața exceselor lui Vladimir Putin.

Explicația acestui fapt este că monarhia britanică și nobilimea britanică au fost mai liberale și mai pragmatice în mentalitate. Viața politică britanică nu a cunoscut convulsiile celei franceze. Monarhia constituțională este foarte solidă și populară, iar nobi-limea britanică și-a păstrat un rol important, în politică mai puțin, dar mai mult în forțele armate, diplomație, magistratură și în administrația publică.

Un alt aspect este faptul că Parlamentul britanic este unicameral în practică din 1911, după Parliament Act, în urma căruia Camera Lorzilor a rămas cu un rol mai mult ceremonial (la fel ca și Bundesrat-ul din Germania).

O altă originalitate britanică este prezența unei Curți Supreme cla-sice abia din 2009. Până atunci, un număr de membri ai Camerei Lorzilor (12 law lords) îndeplineau rolul unei instanțe supreme. Din punct de vedere istoric, perfidul Albion s-a implicat în conflictele europene când era direct amenințat sau când era vorba despre disputa-rea supremației asupra coloniilor.

Declanșarea, în 1337, a Războiului de 100 de ani a avut drept cauză și încercarea Franței de a lua în stăpânire țesătoriile flamande, ceea ce i-ar fi permis să sugrume comerțul britanic.

În 1553 Anglia a fost primul mare regat european care a acceptat accesul femeilor la tron, spre deosebire de statele latine, care nu îl acceptă nici astăzi. Conflictul cu Spania s-a datorat dorinței regelui Filip al -II-lea de a cuceri Anglia și de o readuce în lumea catolică. Implicarea în Războiul de 7 ani (1756-1763) a avut drept cauză rivalitatea în ceea ce privește stăpânirea Indiei și -Canadei.

Războiul Crimeii a vrut să elimine Rusia din competiția pentru coloniile din Orient.

Participarea la războaiele napoleoniene și la cele două conflagrații mondiale s-a datorat în mare măsură pretențiilor Franței, respectiv Germaniei la supremație maritimă, la extinderea imperiului colonial și la ocuparea Belgiei.

Întârzierea aderării până în 1973 nu poate fi imputată Marii Britanii, ci mai ales opoziției Franței și președintelui Charles de Gaulle, prin aplicarea celebrei ”politici a scaunului gol”. Acesta este un aspect cam ocolit, pentru a menaja susceptibilitățile puerile francofone ale elitelor noastre intelectuale. Concomitent au aderat Irlanda, Danemarca și Norvegia. Danema-rca a aderat efectiv tot în 1973, după referendumul popular (referendumul britanic având loc în 1975), iar aderarea Norvegiei a fost respinsă prin două referendumuri populare, în 1972 și 1994.

Principiile generale ale integrării europene ale Marii Britanii și ale acțiunilor concrete în acest sens au fost fundamentate în mare măsură de Margaret Thatcher (prim-ministru timp de 11 ani și 6 luni). Margaret Thatcher a fost nu numai unul dintre cei mai mari prim-miniștri britanici, dar și unul dintre liderii vizionari ai Lumii Libere în timpul Războiului Rece. Poate ar fi bine ca actualii lideri occidentali să lase tiparele și miturile europene răsuflate și să se inspire puțin din ideile și acțiunile ”Doamnei de fier”. În alte state, așa-zisele ”doamne de fier” încearcă în mod stupid să-și impună soții în funcții publice.  

Comentarii

  • Ian Browne

    31 august 2016 13:44

    The British system is essentially an English system, hence the rejection of Britain by Scotland. As Robert Colls argues, the Thatcher period marked a great change. Before 1980, the unwritten constitution was essentially a style of ruling rather than a set of rules, and this style was embodied by the English gentleman, and was based upon concealing the real mechanisms of power behind the glamorous and splendid facade of what Bagehot called the dignified part of the constitution, namely the monarchy and the aristocracy. After 1980, this changed, and an individualist, money oriented ethos infected the ruling elite. After the Conservative Prime Minister Edward Heath led Britain into the the EU, attitudes towards the EU within the Conservative party changed. Thatcher took a pragmatic view of the EU, and for her it was simply a mechanism for ensuring that the neo-liberal project of open markets be extended as widely as possible throughout Europe. Her vision was of a Europe of nation states joined together only by an agreement to operate under the terms of unrestricted market forces. As such she had interest in the wider project of political integration within Europe. She failed to realize that it was not possible to have open markets without the harmonization of rules, which required the ceding of some areas of sovereignty to a transnational European elite. One of the principal causes of the Brexit vote was the concerns about national identity resulting from the migration from the poorer countries of the EU to Britain. But the price for accepting the free movement within the EU of goods, services and capital was the free movement of labour. And accepting the free movement of labour meant that the national Parliament had to cede the control of Britain's borders to the EU. Giving up sovereignty was the price that had to be paid for joining a free market.The current economic crisis meant that the pragmatic approach to the EU was seen to have failed. The EU had not delivered the prosperity that was promised. The Brexit vote was in part a vote by the small minded little Englanders, the people who have never regarded themselves as European, and who have always believed that the wogs begin at Calais. They regard Thatcher as their hero, as she spent much of her time in office abusing foreigners for the fault of being foreign, and as her biographer John Campbell said, treating European heads of state as though they were dishonest and disreputable thieves whose intentions were to cheat the honest decent English. This combination of what was perceived to be the economic failure of the EU alongside a near contempt for foreigners and the thought of the loss of sovereignty that Britain had suffered proved toxic for Britain's hopes of remaining in the EU. It could prove to be the case that Britain's loss is Europe's gain.Note The English Glorious Revolution took place in 1688, not 1649, and was an upper class coup d'etat rather than a revolution, and was in no sense a democratic revolution, being largely a dispute within the ruling class. It was not exactly bloodless, as in 1689 the deposed king James II fought a series of battles in Ireland, leaving around 40,000 dead, and led to two major rebellions in Scotland in 1715 and 1745. It is sometimes known as the bloodless revolution as most of the attendant deaths happened in Ireland or Scotland, rather than in England.

    raspunde comentariului
  • Ana_

    31 august 2016 8:30

    Toate bune și frumoase, dar mie îmi pică prost o chestie. Noi suntem europeni, albi, creștini și, aparent, râioși. Bine că polițistele din Londra poartă burka. M-am liniștit. Bine că au scăpat de noi, ca să rămână fericiți, între ei.

    raspunde comentariului

Ultima ora

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Urmareste-ne pe Facebook

Copyright © 2014. Toate drepturile rezervate RomaniaLibera.ro

Dezvoltat de Bluebay Design