Curs valutar: €4.6321 $3.9175 £5.2408

Hamlet și UE: To Brexit or not to Brexit (I)

Ovidiu Maican Actualizat: 30.08.2016 - 18:04
Ovidiu Maican

În ultimele două luni, scena politică europeană a fost zguduită și de referendumul cu privire la Brexit. Pe lângă șocul mediatic și politic produs, la fel ca și în cazul Poloniei, țapul ispășitor este unul singur, iar Uniunea Europeană bineînțeles că nu greșește niciodată.

Share

În ultimele două luni, scena politică europeană a fost zguduită și de referendumul cu privire la Brexit. Pe lângă șocul mediatic și politic produs, la fel ca și în cazul Poloniei, țapul ispășitor este unul singur, iar Uniunea Europeană bineînțeles că nu greșește niciodată. La fel s-a întâmplat și la noi, majoritatea vorbitorilor preluând puncte de vedere franceze, germane sau poate chiar rusești. Această realitate nu trebuie să ne mire, deoarece elitele noastre în ultimii 200 de ani și-au ales ca model Franța republicană și atee (și nici nu se putea altfel). Dar, în politică mai ales există nuanțe, nu numai alb și negru, și este indicat să privești la cauze și la viitor, adică să vezi mai departe de lungul nasului. Asta vom încerca să facem în cele ce urmează.

Ceea ce diferențiază în mod esențial sistemul instituțional și politic britanic față de cele europene este prezența cutumei juridice și a precedentului judecătoresc printre izvoarele principale ale dreptului. Dar, aceasta este posibil într-un climat unde fair-play-ul și gentlemen agreement-ul sunt sacrosante.

Marea Britanie nu are Constituție clasică scrisă, cum au celelalte state europene. Magna Charta Libertatum din 1216 nu poate fi considerată o constituție, deși este baza sistemului politic și juridic britanic.

Ca unul din efectele Magnei Charta, Marea Britanie poate fi considerată patria parlamentarismului clasic și a liberalismului, politic și economic. Franța este mai mult patria socialismului, utopismului, a egalitarismului și a celorlalte excese de stânga, idei care au dus la moartea a milioane de oameni și la stagnare economică, socială și intelectuală.

O dovadă în acest sens este și comparația între Revoluția engleză de la 1649 și cea franceză de la 1789. Revoluția engleză a fost o revoluție moderată și parlamentară, îndreptată împotriva absolutismului monarhic, pe când Revoluția Franceză a înlocuit absolutismul monarhic cu absolutismul gloatelor neinstruite și al elementelor declasate ale societății, prefigurând Revoluția Bolșevică din 1917.

Nu trebuie să ne mire în acest context entuziasmul pueril al unor politicieni francezi în fața exceselor lui Vladimir Putin.

Explicația acestui fapt este că monarhia britanică și nobilimea britanică au fost mai liberale și mai pragmatice în mentalitate. Viața politică britanică nu a cunoscut convulsiile celei franceze. Monarhia constituțională este foarte solidă și populară, iar nobi-limea britanică și-a păstrat un rol important, în politică mai puțin, dar mai mult în forțele armate, diplomație, magistratură și în administrația publică.

Un alt aspect este faptul că Parlamentul britanic este unicameral în practică din 1911, după Parliament Act, în urma căruia Camera Lorzilor a rămas cu un rol mai mult ceremonial (la fel ca și Bundesrat-ul din Germania).

O altă originalitate britanică este prezența unei Curți Supreme cla-sice abia din 2009. Până atunci, un număr de membri ai Camerei Lorzilor (12 law lords) îndeplineau rolul unei instanțe supreme. Din punct de vedere istoric, perfidul Albion s-a implicat în conflictele europene când era direct amenințat sau când era vorba despre disputa-rea supremației asupra coloniilor.

Declanșarea, în 1337, a Războiului de 100 de ani a avut drept cauză și încercarea Franței de a lua în stăpânire țesătoriile flamande, ceea ce i-ar fi permis să sugrume comerțul britanic.

În 1553 Anglia a fost primul mare regat european care a acceptat accesul femeilor la tron, spre deosebire de statele latine, care nu îl acceptă nici astăzi. Conflictul cu Spania s-a datorat dorinței regelui Filip al -II-lea de a cuceri Anglia și de o readuce în lumea catolică. Implicarea în Războiul de 7 ani (1756-1763) a avut drept cauză rivalitatea în ceea ce privește stăpânirea Indiei și -Canadei.

Războiul Crimeii a vrut să elimine Rusia din competiția pentru coloniile din Orient.

Participarea la războaiele napoleoniene și la cele două conflagrații mondiale s-a datorat în mare măsură pretențiilor Franței, respectiv Germaniei la supremație maritimă, la extinderea imperiului colonial și la ocuparea Belgiei.

Întârzierea aderării până în 1973 nu poate fi imputată Marii Britanii, ci mai ales opoziției Franței și președintelui Charles de Gaulle, prin aplicarea celebrei ”politici a scaunului gol”. Acesta este un aspect cam ocolit, pentru a menaja susceptibilitățile puerile francofone ale elitelor noastre intelectuale. Concomitent au aderat Irlanda, Danemarca și Norvegia. Danema-rca a aderat efectiv tot în 1973, după referendumul popular (referendumul britanic având loc în 1975), iar aderarea Norvegiei a fost respinsă prin două referendumuri populare, în 1972 și 1994.

Principiile generale ale integrării europene ale Marii Britanii și ale acțiunilor concrete în acest sens au fost fundamentate în mare măsură de Margaret Thatcher (prim-ministru timp de 11 ani și 6 luni). Margaret Thatcher a fost nu numai unul dintre cei mai mari prim-miniștri britanici, dar și unul dintre liderii vizionari ai Lumii Libere în timpul Războiului Rece. Poate ar fi bine ca actualii lideri occidentali să lase tiparele și miturile europene răsuflate și să se inspire puțin din ideile și acțiunile ”Doamnei de fier”. În alte state, așa-zisele ”doamne de fier” încearcă în mod stupid să-și impună soții în funcții publice.  

Citește totul despre:

Comentarii

loading...
Loading...