25 octombrie este ziua Armatei Române. Dar este o dată care a intrat în istorie acum șase sute de ani, cu ocazia bătăliei de la Azincourt…
Războiul de 100 de ani dintre Anglia și Franța s-a încheiat lângă Azincourt, o mică localitate din Normandia. Henric al V-lea al Angliei a debarcat la sfârșitul verii anului 1415 pe coasta franceză cu o armată de unsprezece mii de soldați. În septembrie a cucerit portul Harfluer, după un asediu de mai bine de o lună. Armata engleză a pierdut o bună parte din ostași în această încleștare, dar și din cauza bolilor care au făcut ravagii între englezi.
Henric al V-lea decide să pornească spre Calais, port-fortăreață aflat sub stăpânire engleză. Era deja octombrie, asediul se prelungise prea mult, englezii ar fi urmat să ierneze la Calais.
Conetabilul Charles d’Albret a speculat prelungirea asediului și a izbutit să adune o armată mai numeroasă decât cea a englezilor. Unele surse vorbesc chiar despre o armată de treizeci de mii de soldați. Comandantul suprem al armatelor franceze a adunat sub steagul său floarea nobilimii franceze. Trupele franceze au blocat accesul spre Calais și i-au obligat pe englezi să se angajeze în luptă.
Câmpul de bătălie a fost o fâșie de teren, un fel de defileu, între două păduri: Azincourt și Tramecourt. Armata franceză s-a așezat în capătul de nord, blocând înaintarea englezilor. În dimineața zilei de 25 octombrie, francezii au pornit atacul. A așezat trupele într-o manieră clasică pentru acele vremuri – arcașii pe flancuri și în spatele liniilor, iar în centru cavaleri călare și pedestrași. Toți echipați cu armuri. Englezii păreau o țintă ușoară.
Francezii au greșit tactica
Dar armata lui Charles d’Albret nu a ținut cont de trei lucruri. Primul – nu a luat în considerarea clima și relieful. Ploile înmuiaseră terenul, iar concentrarea de armuri din centrul spațiului de bătălie l-a făcut aproape inaccesibil. Călări sau pe jos, soldații francezi, îngreunați de armurile grele, s-au împotmolit, iar elanul atacului în viteză s-a stins imediat.
Al doilea lucru de care nu au ținut seama a fost capacitatea de organizare a armatei engleze. Știindu-se mai puțin numeroși și așteptându-se la atac, englezii au construit palisade din lemn și au înfipt în pământ numeroși pari, înclinați spre inamic și cu vârfurile bine ascuțite. Arcașii englezi au fost dispuși în fața țepușelor și printre acestea pentru ca, în caz de retragere rapidă, atacatorii să se trezească întâmpinați de un inamic fără viață, dar eficient în întâmpinarea călăreților în galop.
Iar un al treilea element de care nu au ținut cont conetabilul și nobilii francezi care au stabilit tacticile de luptă au fost arcurile engleze și instruirea arcașilor englezi în mânuirea acestei arme.
Povestea arcului galez
Arcurile cu care era echipată armata lui Henric al V-lea erau atipice pentru acele vremuri. Erau lungi cât un stat de om, măsurau, conform unor descoperiri arheologice, între un metru șaptezeci și doi metri și zece centimetri lungime. Erau făcute dintr-o singură bucată de lemn de tisă, un conifer cu lemnul foarte tare. Diametrul central era cât pumnul unui adult, subțiindu-se la doi-trei centimetri la capete. Capetele erau îmbrăcate în corn de vită crestat, pentru a putea fixa coarda, dar și pentru că acest accesoriu prelua din vibrația produsă la folosire. Istoricii care au studiat această armă spun că se fabrica relativ repede, o zi de muncă fiind suficientă pentru a face un astfel de arc. Arcul respecta poziția fibrei lemnoase, fiind tăiat în lungul acesteia. Lemnul putea fi pe alocuri noduros, dar faptul că nu erau frumoase nu a încurcat pe nimeni.
Coarda arcului era din cânepă împletită, iar săgețile erau mai lungi și mai grele decât cele obișnuite. Ajungeau la optzeci de centimetri și în jur de optzeci de grame greutate. Erau făcute mai ales din lemn de plop, iar coada era înzestrată cu pene de gâscă potrivite ca lungime (17-25 centimetri) cu distanța pe care doreau arcașii să o acopere cu precizie.
Originea acestui tip de arc se pare că este din Țara Galilor. I se mai spune arc galez. Era, de asemenea, folosit de scoțieni. Țăranii liberi, proprietari de pământuri – yeomen – îl foloseau la vânătoarea de animale mari. Fiind extrem de eficient, dând săgeților viteză mare și mărind forța de penetrare, armata engleză le-a preluat pentru a le folosi împotriva soldaților echipați cu armuri.
Meșterii fabricanți de arcuri se bucurau de drepturi speciale. Erau adesea scutiți de taxe și impozite.
O altă problemă care cerea rezolvarea era încărcarea arcului în timpul luptei. Săgețile erau prea mari și prea grele pentru a fi purtate în tolbă. O tolbă mare, comună, nu se putea folosi în bătălii pentru că ar fi însemnat ca arcașii să se înghesuie și să se încurce unii pe alții. Astfel, săgețile erau transportate cu căruțe pe linia frontului, iar acolo arcașii le înfigeau în pămân în fața pozițiilor lor. Dar și această procedură era greoaie și cerea mult timp pentru pregătire. Dacă în timpul unui atac inamic arcașii ar fost nevoiți să își părăsească pozițiile, ar fi trebuit să lase săgețile acolo. Astfel,experții militari englezi din Evul Mediu au fost puși în situația de a inventa un kit pentru transportul săgeților. Kit-ul are, de fapt, un cilindru de pânză sau piele, perforat și uns cu ulei pentru a permite atât transportul, cât și scoaterea rapidă a săgeților. În acest “ambalaj” intrau până la douăzeci și patru de săgeți. Iar kit-urile erau transportate mai ușor cu ajutorul cailor, și nu al căruțelor.
Arcașii erau echipați cu o mănușă groasă de piele, care se prelungea și peste încheietura antebrațului, strângându-se acolo. Arcul era foarte puternic și se puteau răni fără această protecție. Tehnica de tragere era cea cu “cu trei degete”, arătătorul, mijlociul și inelarul.
Toate aceste detalii, intens studiate de istorici și specialiști armurieri, arată importanța pe care tacticienii și specialiștii militari au acordat-o dezvoltării mijloacelor de luptă chiar și la vremea aceea. Scutirea meșterilor armurieri de taxe, atenția cu care se fabricau aceste arme arată, până la urmă, capacitatea statului de a investi în cercetare și inovație.
Uciderea prizonierilor francezi
Bătălia de la Azincourt s-a terminat cu o mare înfrângere a francezilor. Aceștia au atacat pe trei linii, dar sub tirul arcașilor englezi prima linie a făcut cale-întoarsă și s-a izbit de linia a doua a propriei armate. Istoricii spun că francezii erau atât de înghesuiți, încât nu mai puteau nici măcar să miște săbiile. O parte dintre aceștia au căzut sub tirul săgeților grele. Alții au rămas împotmoliți în noroi și s-au înecat.
Charles d’Albret a intrat în luptă personal în fruntea liniei a treia franceze. A fost un moment în care cavalerii francezi s-au apropiat foarte mult de pozițiile engleze, dar nu au reușit să treacă de obstacolele de lemn pregătite de aceștia.
Două teme au rămas deschise în dezbaterea istoricilor. Prima dintrea acestea este cruzimea lui Henric al V-lea, care, deși cunoscut pentru cavalerismul său, a ordonat uciderea tuturor prizonierilor. O explicație ar fi aceea că un nobil francez jefuise tabăra engleză în timpul bătăliei, iar regele englez a vrut să prevadă o nouă astfel de situație care ar fi putut duce la evadarea prizonierilor. Tot pentru a împiedica orice refacere a trupelor zdrobite, Henric a ordonat uciderea, a doua zi, a tuturor răniților de pe câmpul de luptă.
Iar o a doua temă rămasă deschisă se referă la importanța arcului despre care am vorbit. Unii istorici consideră că acesta nu a fost atât de important. Cavalerii erau obișnuiți cu armurile, acestea erau confecționate în așa fel încât să dea libertate de mișcare și, nu în ultimul rând, purtătorii armurilor erau foarte bine antrenați fizic. Acești istorici preferă să atribuie noroiului statutul de factor decisiv. Dar nici aceștia nu ignoră importanța arcului galez.
La mulți ani Armatei Române!
Sigur, v-ați putea întreba, dragi cititori, de ce eu, neurochirurg, scriu despre asemenea evenimente? Răspunsul e foarte simplu: una dintre pasiunile mele este istoria. Dacă te apleci asupra istoriei, poți învăța și înțelege multe lucruri despre ziua de azi. Povestea bătăliei de la Azincourt ilustrează nevoia de susținere a cercetării, felul în care englezii, de această dată, au privit spre viitor și, nu în ultimul rând, nevoia permanentă de înzestrare a armatei. Nu trebuie să fii neapărat mare sau să ai o armată numeroasă ca să câștigi bătălii. Trebuie să fii inteligent, creativ și motivat. Cam așa cred că ar trebui să fim noi în această perioadă tulbure.
Dedic acest text Armatei Române, care azi își sărbătorește ziua. Tatăl meu a fost ofițer, a luptat la Stalingrad, iar eu am fost crescut în cultul respectului pentru armata română. Felicit pe fiecare soldat sau cadru militar care azi se află în slujba patriei, aici sau oriunde pe teatrele de operațiuni.
——
Prof. Dr. MSc. A.V. Ciurea
Director Științific Spital Sanador, București
