15.3 C
București
joi, 28 martie 2024
AcasăSpecialPetre M. Iancu: O ţară ca pe dinafară | OPINIE DW

Petre M. Iancu: O ţară ca pe dinafară | OPINIE DW

Jurnalistul Deutsche Welle Petre M. Iancu scrie despre cum va arăta România în timpul guvernării PSD. 

Mai e vreo şansă? Ori au dreptate cei care se tem că ţara, (citeşte: democraţia) e ireversibil pierdută sub nămeţi? Şi dacă mai e, cum ar fi ea oare de fructificat? Prin dezbinare?

Ţara pe care o voiau unii “ca afară”, pare să fi ajuns pe făraş. Căci “şoferii şi secretarele” l-ar fi impus pe Dragnea parcă pentru totdeauna, sugera un pesimist articol, semnat recent, de Mihai Maci, în “Contributors”, sub titlul “Să nu ne amăgim”. Potrivit lui, votul de la 11 decembrie ar pune capăt procesului eliberator şi democratizator iniţiat în decembrie 89.

Spectacolul pe care-l furnizează Bucureştiul în aceste zile e realmente dezolant. Şi nu doar din cauza nămeţilor îngropând adânc imaginea de “eficienţă” la care jinduieşte primăriţa Firea. Ci pentru că-n peisaj s-a instalat “minunea” indicibilă a aşa-zisului “avocat al poporului”. Care, în loc să apere poporul de abuzul de putere, se repede să protejeze pofta de abuz al puternicului zilei, ahtiat, cu o sete imposibil de potolit, după şi mai multă putere, în detrimentul celor mulţi şi tot mai lipsiţi de putere.

Pentru acest ins asimetric în sens etic, nu omul, legea şi sâmburele ei moral contează, ci buna dispoziţie a păpuşarului mânuind oştirea de marionete din care face parte chiar el însuşi, postadevăratul avocat. Acest jalnic spectacol, de lume întoarsă pe dos, aminteşte de cel al Templului din Ierusalim pângărit de seleucizi. Care, spre a-şi bate joc, ridicaseră în incinta perimetrului sacru abominaţiunea dezolantă a unei statui, înfăţişându-l pe tiranul nebun acolo unde, în locul unei “urâciuni a pustiirii”, ca să evoc vorba proorocului Daniel, ar fi trebuit să se manifeste şi să domnească spiritul divin.

Dar cum se manifestă acest spirit? Prin lumina şi căldura unui foc care, iubire pură, arde fără să mistuie, edificând, nu distrugând, precum în revelaţia personală a lui Moise, pe Muntele Sinai. Unde, nu întâmplător, avea să i se dea poporului ales “Legea”, nu fărădelegea.

Or, în România de dincolo de ger şi din afara frigului nu dogoreşte decât focul atotmistuitor al lăcomiei antinomice, al zelului partidelor de la putere râvnind să dea ceasul istoriei înapoi spre a  demola rapid, în interesul propriu şi al clientelei oligarhice, mai tot ce s-a edificat sub influenţă occidentală în materie de stat de drept românesc. 

Mai e deci de făcut ceva în faţa magnitudinii victoriei PSD-iste, care era firesc să-i lovească în moalele capului pe mulţi, de vreme ce prefigurează magnitudinea pericolului demontării statului de drept? Ar mai fi. Şi nu e defel ceva apocaliptic. N-ar fi nevoie de-un miracol. Ci numai de unirea şi solidaritatea opoziţiei şi democraţilor în jurul unui set de valori comune, în stare să mobilizeze şi talpa ţării, nu doar pe intelectualii cei subţiri şi publici şi pe studenţi. Nimic altceva n-ar mai putea ţine piept tăvălugului populist. În acest scop e nevoie însă şi de lideri. Şi nu toţi pot fi noi. Mai trebuie şi unii cu experienţă pe câmpul de bătaie. În consecinţă, după cum just observă Rodica Culcer, “doar dacă românii vor dormi, va reuși PSD să orchestreze prohodul democrației în 2017. Dacă însă cei care nu s-au prezentat la vot se trezesc și se mobilizează în jurul președintelui Iohannis, PSD ar putea întâmpina dificultăți”.

I-aş adăuga preşedintelui pe fostul premier şi pe oamenii săi cei mai buni. Or, ajunge să le invoci numele şi recoltezi recriminări brutale ori subtile de-a lungul şi de-a latul reţelelor de socializare. Pe dinăuntru şi pe din afară ţara s-a abandonat voluptăţii cârtelilor şi bombănelilor în contra celor care, “nu v-am zis eu că nu fac bine?” Spre juisatul hoţilor politici care continuă să torpileze orice tentativă de coagulare, amplificând presiunile asupra jurnalismului independent rămas în viaţă după decenii de fesenism, susţinătorii opoziţiei se ceartă şi se bat steril. Şi ca şi cum n-ar fi de ajuns că-şi irosesc energia altfel decât combătându-şi duşmanul comun, mai adresează acuze obsesive te miri cui. Nu numai vestului. Ci şi prietenilor democraţiei din interior şi de afară.

“N-aţi mâncat salam cu soia”, li se spunea, la începutul anilor 90, celor ce izbutiseră să părăsească paradisul ceauşist, ca să înţeleagă şi ultimul nătărău că emigranţii au rămas pe veci externi şi alogeni, incompatibili şi neasimilabili, ba şi periculoşi, cum îi considera Nae Ionescu, în 1934, pe evrei. Că ar fi  bine deci să ţină distanţa, să-şi pună fermoar la gura, să nu mai critice fesenismul dezlănţuit în mineriade şi alte marafeturi made in Iliesculand. Democraţia orginală a fricii de moşieri propulsase ţara pe care, chipurile, n-o “vindea” (decât intern, oligarhiei securiste) în barbarie de epocă de piatră. Totuşi, “străinii”, cu tot cu România emigrată, erau invitaţi să-şi ţină, stoic, pliscul. Li se bătea obrazul. De ţărişoară, numai de bine. Andrei Pleşu ilustra varianta contemporană a acestei mentalităţi regretând că, “ne indispune patriotismul lucid, ofensiv, lucrător, reparator, critic. Preferăm patriotismul de camuflaj, patriotismul batistei pe ţambal. E mult mai comod să oftezi, lăcrămos, de pe margine, certîndu-i pe alţii”…

“Înduioşătoarea” specie cu pricina e departe de a fi dispărut. Din ea fac parte şi adorabili autohtoni, care, deşi nu şi-au luat vreodată lumea în cap, ştiu mai bine cum e cu emigraţia decât emigranţii. Cărora li se interzice să-şi dea critic cu părerea despre “Românica”. Supăraţi foc, când au impresia că li se ţine oglinda în faţă şi nu pot fi de acord cu rezultatul vizibil, resimţit ca nedrept faţă de “ţărişoara” cu care se confundă şi identifică exclusivist, nativii îşi prefac alchimic furia în capacitatea de a face minuni. Devin în stare să se uite dincolo de calota craniană a emigrantului şi hotărăsc fără zăbavă că e deprimant de goală. Că, odată plecat,au rupt contactul şi nu au a-şi mai da cu părerea despre treburile româneşti. Pe ton apodictic li se recomandă să se preocupe de ţara de adopţie.

Psihanaliştii cunosc bine mecanismele proiecţiei. Nu ne convine cineva pentru că ne credem inferiori? Îl proiectăm în ţara din afară. Ajunge dincolo de noi. Odată disociaţi de presupusul “străin” de neam şi ţară îl putem detesta în voie, mobiliza în contra lui, găsi scuze convenabile inadecvării noastre în faţa valului de arbitrar, distrugând instituţii şi legi în numele naţiunii. Sau, ca s-o parafrazăm pe Hannah Arendt, în numele naturii. Sau al istoriei.

Ne mai putem permite însă dezbinări? Recriminări absurde? Ne vom trezi? Uni? Ne vom iubi în loc să ne certăm? Dar cine ştie?

Cele mai citite

Dacă vor avea pe ele avioane F-16 ale Ucrainei, Rusia amenință că va ataca baze militare din România

Liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, a amenințat că Rusia va ataca viitoarele avioane F-16 ale Ucrainei chiar dacă aeronavele se vor afla în...

Despăgubiri record după prăbușirea podului Francis Scott Key din Baltimore

Despăgubirile pe care le vor plăti companiile de asigurări în urma prăbușirii podului Francis Scott Key din Baltimore ar putea să fie cele mai...

Sectorul turistic se așteaptă la un 2024 puternic, analiză

Turismul internațional este așteptat să recupereze în 2024 pe deplin scăderile din timpul  pandemiei, estimările inițiale indicând chiar o creștere de 2% peste nivelurile...
Ultima oră
Pe aceeași temă