A sili o femeie să aducă pe lume un copil nedorit cât timp nu-l poate creşte, căci e captivă într-un univers misogin, marcat de o debandadă a violenţei, a violului, mizeriei şi corupţiei necontrolate, a spitalelor prefăcute de guvernanţi ticăloşi din case de sănătate în killing fields, numai moral nu este, scrie Petre M. Iancu într-un editorial pentru Deutsche Welle.
Cine poate refuza un marş pentru viaţă, dacă dispune de două picioare sănătoase? Încotro s-o ia cu ele, dacă nu se crede manipulat? Să participe la un marş al morţii? Şi totuşi, chestiunea numai simplă nu-i.
Cum poate avea cineva, cât timp e-n toate minţile, ceva în contra naşterii copiilor? N-am fost noi înşine feţi? N-am fost sugari şi bebeluşi? Nu ne bătea inimioara făcând să trepideze ecografele şi să tresalte inimile mamelor noastre?
N-am fost copii înfometaţi şi însetaţi de sânul mamei, incontinenţi şi scatofagi, sexuaţi mult înainte de a începe să vorbim, mult înainte ca unii să se alfabetizeze, alţii, să se catehizeze şi să se îmbisericească?
”Creşteţi şi vă înmulţiţi” e prima poruncă a Bibliei adresată omenirii în ansamblul ei. Dar cartea sfântă ne mai cere, între altele, să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Or, ce se fac aceia care au inimi de piatră? Care nu se iubesc decât pe ei? Care nu se iubesc destul pe ei? Sau care doar pe ei nu se iubesc? Lumea Creatorului, cel ce-şi asumă toate regulilele pe care le impune creaturii sale, e nu doar minunată, ci şi complexă. Şi plină, iată, de imperfecţiuni. În ea rezidă şi durerea şi suferinţa şi mai ales moartea, precum şi asasinatul, suprema nedreptate.
A sili o femeie să aducă pe lume un copil nedorit cât timp nu-l poate creşte, căci e captivă într-un univers misogin, marcat de o debandadă a violenţei, a violului, mizeriei şi corupţiei necontrolate, a spitalelor prefăcute de guvernanţi ticăloşi din case de sănătate în killing fields, numai moral nu este. E imoral. Da, un avort reclamă, etic, motive cât se poate de serioase. Nu, burta femeii n-ar trebui să fie „doar a ei, case closed”, aşa cum nici bărbatul n-ar trebui să poată face cu trupul său numai ce vrea. Omul nu este doar o insulă, ci parte a unui arhipelag. În fine, da, lipsa copiilor e o pedeapsă în sine. Una a cărei magnitudine o înţeleg, adesea, doar cei fericiţi c-au reuşit, poate în ciuda sărăciei lucii, să fie nu doar pentru ei, ci şi părinţi.
A da viaţă (şi a educa) este a dărui.
Dar cum pot fi toate acestea un copil nevrut şi neiubit ca, vai, atâţia ”decreţei” din ”epoca de aur” ceauşistă, făcuţi în silă şi la ordin, sub ameninţarea cu sancţiuni draconice, pentru ca dictatorul să-şi poată creşte şi asupri mai bine oştirile de sclavi? Cum poate fi bine, just, onest ca instituţiile statului (sau cele religioase) să vrea să controleze utere? N-ar fi mai bine să ne-ngrijim să avem medici? Maternităţi şi grădiniţe? Şcoli bune?
Au existat marşuri ale morţii. Cele mai înspăimântătoare aparţin unui trecut care nu trece. Au fost organizate de nazişti, către sfârşitul Celui de-al Treilea Reich, victimele lor fiind deţinuţii evacuaţi din lagărele de concentrare şi exterminare, astfel încât să nu poată fi eliberaţi de trupele aliate care înaintau vertiginos. În acest context, a-i spune „marş al vieţii” demonstrației de sâmbătă îmi pare o pernicioasă instrumentalizare terminologică a fazei finale a Holocaustului. Ne-ar sta bine să fim atenţi cu noţiunile şi vieţile distruse de regimuri nihiliste, dacă vrem cu adevărat să slujim vieţii.
Mai multe puteți citi pe Deutsche Welle.
