Jurnalistul Petre M. Iancu observă, într-un comentariu publicat pe site-ul Deutsche Welle, că președintele american Donald Trump își atrage critici și când nu îi condamnă suficient de repede pe extremiști și că, atunci când o face, nu este destul de categoric.
Redăm câteva fragmente din comentariul lui Petre M. Iancu:
”Indignarea permanentă nu rezolvă vreo problemă. Dimpotrivă. E parte a problemei. Ceea ce nu împiedică lumea bună să cârtească, să se arate fără încetare nemulţumită de prestaţia preşedintelui american, ba chiar să se înfurie în lege şi să dea de pământ cu el ori de câte ori se poate, ca şi cum pe Trump l-ar mutila nu doar neajunsurile sale notorii, ci ar fi cu adevărat patronul extremei drepte.
Or, preşedintele american a condamnat-o pe cea din urmă la fel de explicit, sau poate chiar mai dur decât s-au detaşat de proprii lor fani extremişti unii politicieni de stânga, precum Barack Obama sau Bernie Sanders. Concomitent, nu e greu de cercetat ce hram poartă Antifa, gruparea nominal antifascistă, dar în fapt nu mult mai puţin radicală, plină de ură şi violentă, decât rasiştii şi neonaziştii adunaţi, altfel decât adversarii lor de extremă stânga, cu aprobare de la primărie, spre a protesta la Charlottesville.
(…) Evident, Trump nu e, în context, decât un simbol. Uciderea lui în efigie serveşte defulării altor supărări. Căci oare ce nu scandalizează în lumea contemporană? Rasismul albilor? Irită pe bună dreptate, desigur. Antisemitismul? Înfurie, evident, la fel de justificat. Dar, din păcate, pe tot mai puţini. Şi anume doar cât timp nu-l practică extrema stângă. De pildă sub formă de antisionism. Când prea mulţi aleg, vinovat, să-l ignore. Ori să-l susţină.
Aprinde masele colonialismul de acum mai bine de un secol? Ba bine că nu. Încurajată de hotărârea dărâmării statuii generalului Robert E. Lee, cândva erou naţional şi figură de proră a populaţiei albe din sudul SUA, hotărâre care a iscat întreaga dramă de la Charlottesville, o gloată de câteva sute de inşi politic corecţi s-a repezit mai nou să vitupereze şi în contra monumentului de la New York al celui de-al 26-lea preşedinte american.
(…) Cultura scandalizării perpetue are rosturile ei. Grupându-ne pe "noi", cei "buni şi progresişti", în contra "lor", a "răilor şi a reacţionarilor" această cultură ne conferă un simulacru de identitate durabilă şi-o aparentă orientare lesnicioasă, într-o lume tot mai fragmentată, mai competitivă şi mai complexă, în care a şti ce eşti şi cine anume şi a te mândri cu ceea ce faci e tot mai greu. În fine, a te revolta de nedreptatea prezumtivă care ţi s-ar face – nu desţeleneşte oare focul acestei furii calea spre scuza cea mai ieftină a oricărei neputinţe, ori slăbiciuni, a oricărui insucces ori faliment?”.
