Jurnalistul DW Martin Muno scrie un comentariu interesant în care explică deciziile și atitudinea noului președinte al SUA, Donald Trump. Muno este de părere că ceea ce face Trump tulbură grav societatea democratică.
Ce este adevărat şi ce nu în afirmaţiile lui Trump, în condiţiile în care el îşi contrazice propriile declaraţii? Prin “faptele sale alternative”, Trump tulbură grav societatea democratică, explică Muno.
Care este răspunsul lui Donald Trump la criticile privind interdicţia de călătorie în SUA a musulmanilor din anumite ţări?
Măsura nu este îndreptată împotriva unui anumit grup religios. Ce spune el referitor la NATO? În ochii săi, Alianţa ba este o structură “învechită”, ba are “o însemnătate fundamentală”.
Chiar şi-n privinţa torturii face declaraţii contradictorii. “Absolut! Cred că funcţionează”, spunea el recent. Dimpotrivă, în noiembrie 2016, Trump era de părere că tortura e prea puţin folositoare – conform interviului acordat atunci publicaţiei New York Times. Cu câteva ţigări şi câteva pahare de alcool anchetele ar decurge mult mai bine.
Care dintre aceste declaraţii reprezintă adevăratele convingeri ale noului şef al Casei Albe în privinţa unor subiecte atât de importante? Pe care ar trebui s-o luăm în serios?
De ce se încăpăţânează Trump, în ciuda dovezilor evidente, să susţină că la învestirea sa n-au fost mai puţini oameni ca la ceremonia de instalare în funcţie a lui Barack Obama? Şi ce-i cu repetatele îndoieli privind rezultatele alegerilor din SUA?
Un răspuns des formulat ar fi: Trump suferă de narcisism.
O ipoteză îngrijorătoare, ţinând seama că în spatele celui mai puternic politician al planetei, cu acces direct la arsenalul nuclear, se ascunde de fapt un om cu tulburări psihice. Însă ce ar fi ca aceasta să fie doar cea de-a doua posibilitate îngrijorătoare? Dacă nebunia ar fi numai o aparenţă? Dacă expresia “fapte alternative” a consilierei preşedintelui, doamna Kellyanne Conway, n-a fost spontană, ci este parte a unui plan?
Un alt citat: “Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranţa este putere”. Nu, nu l-am citat pe Trump. Citatul provine dintr-un roman vechi de aproape şapte decenii, aparţinând lui George Orwell şi intitulat “1984”.
Acţiunea are loc într-un viitor distopic, într-un stat totalitar. Citatul arată de ce cartea este citită în continuare cu mare interes. Dacă, în mod sistematic, diferenţa între adevăr şi minciună este neclară, discursul politic pe tema tipului de societate în care vrem să trăim eşuează.
Nimic nou sub soare. În înţelepciunea sa, filosoful Confucius (sec. V î.Hr.) ne povăţuia să ne alegem vorbele cu grijă, căci atunci când cuvintele nu se potrivesc, cele rostite nu reflectă adevărata gândire. Or, Trump face totul ca vorbele să nu se potrivească. Trump se contrazice. Pune la îndoială lucruri evidente. Pune botniţă anumitor agenţii guvernamentale. Iar pe termen lung atitudinea lui Trump este mai periculoasă ca oricare intenţie a sa. Poţi argumenta excelent eficienţa unei politici economice izolaţioniste comparativ cu cea globalizată, dar o poţi face numai atunci când ambele părţi recunosc, de comun acord, o stare de fapt.
Presa transformată în inamic
Dacă baza comunicării dispare, dispare şi baza fiecărui argument. Iar acesta este sfârşitul dezbaterii democratice în căutarea celei mai bune soluţii. Prin noua manieră de a transmite mesaje, Trump şi acoliţii săi zdruncină din temelii societatea liberă. O arată clar atitudinea lor faţă de presă. Câtă vreme Trump&Co. aruncă vina pe jurnalişti pentru propagarea minciunilor şi a ştirilor false, aceştia transformă presa din intermediar în inamic în acest război al cuvintelor.
Şi nu sunt singurii. Chestionat în privinţa faptului că rata infracţiunilor comise de către străini nu este semnificativ mai mare în comparaţie cu rata fărădelegilor comise de către germani, politicianul formaţiunii populiste de dreapta “Alternativa pentru Germania”, Georg Padzerski, susţine că “percepţia este realitatea”. Că nu despre statistici este vorba, ci despre “percepţia cetăţeanului de rând”. Ca atare, orice poliţist ar putea aresta pe oricine numai fiindcă undeva pe lume un “cetăţean de rând” are senzaţia că x sau y ar putea comite o infracţiune. Şi uite-aşa ne reîntoarcem la romanul lui Orwell “1984”.
