Istoricul Octavian Țâcu, din Republica Moldova, a discutat, într-un interviu acordat jurnalistului Deutsche Welle Ciochină, despre deportările din Basarabia, din 5-7 iulie 1949. Istoricul a arătat că foarte mulți politicieni de la Chișinău se feresc să discute despre deportări, pentru că ”au un motiv politic, electoral, deoarece aceasta le-ar atrage negativismul oamenilor care se revendică de la această nostalgie comunistă și care văd în aceste condamnări un afront adus lor, celor care au venit aici după 1940 sau 1944 și care sunt considerați complici ai acelui regim”.
În 1949, 36.000 de basarabeni au fost obligați să urce în vagoane și au fost duși în stepele pustii ale Kazahstanului sau au murit de gerurile cumplite ale Siberiei.
Redăm o parte din interviul publicat de Deutsche Welle:
DW: În Basarabia au avut loc mai multe valuri de deportări. Totuși, al doilea val de represiuni de pe 5-7 iulie 1949 a fost cel mai crud. Ce s-a întâmplat în acele zile și care a fost impactul pentru țară?
Octavian Țâcu: Al doilea val este mai profund în schimbarea identității, pentru că primul val din 12-13 iunie 1941 au avut un grup țintă, dar care nu a putut fi finalizat din cauza războiului. De asemenea, ele au fost mai reduse ca proporții pentru teritoriul Basarabiei. Spre exemplu, în anul 1941 au fost deportate 19 mii de persoane, iar în 1949 avem o cifră de 36 de mii, dintre care 14 mii au fost femei, adică majoritatea, 10 mii de bărbați și 12 mii de copiii. Aceasta ne arată că greul deportărilor a fost dus de femeia basarabeană, care, pe de o parte, a fost o victimă colaterală a acestui proces de „înlăturare a dușmanilor poporului” și a țărănimii, iar, pe de altă parte, femeia a fost acel „argint viu” care a dus la supraviețuirea identității românești, basarabene, în acea perioadă.
Dacă ne referim la cea mai groaznică noapte din 5-6 iulie, atunci putem spune că la orele două noaptea, în casele și ogrăzile basarabene au descins 43 de mii de activiști de partid, armata și organele de interne, inclusiv cele sovietice de represiune cum ar fi KGB-ul. În anul 1949 avem deja o structură diversificată a organelor care au executat represiunile. Dacă în 1941 era NKVD-ul – o instituție care era compusă din organele de interne și securitate – atunci, deja în '49 erau două structuri diferite. Pe de o parte era Ministerul de Interne condus de Fiodor Tutușkin, iar pe de altă parte era MGB-ul (Ministerul Securității de Stat), condus de Iosif Mordoveț, care apropo este unul din organizatorii represiunilor din '41. Armata a fost implicată masiv, iar 14 mii de soldați au fost dislocați în Basarabia. Aici, trebuie să menționăm că acest val de deportări a vizat elementul țărănesc, 60% din populația care a suferit au fost țărani înstăriți, care aveau anumite proprietăți și care în ochii autorităților sovietice constituiau un impediment pentru colectivizarea decisivă a satului basarabean, dar și înfrângerea acelei rezistențe împotriva sovietizării. În afară de aceștia au fost deportați așa numiții colaboraționiști ai regimului germano-român, foști polițiști, jandarmi, dar, din cercetările noastre, am găsit că și cei care au făcut serviciul militar în armata română. Mulți dintre aceștia au fost denunțați în baza unor supoziții, iar unii chiar pe acuzații gratuite, pentru că „opera” de deportare a fost una, aceea a trierii în interiorul satelor. Deci, au fost oameni care au făcut denunțuri asupra vecinilor lor, au fost oameni care au întocmit acele liste.
DW: Dacă e să revenim la o temă tabu precum este desecretizarea arhivelor și la legea lustrației, care ar permite să avem și anumite condamnări în acest caz: Credeți că aceasta ar aduce mai multă claritate în cazul deportărilor?
O.Ț.: Inițial, în 2010, decretul prezidențial al lui Mihai Ghimpu a desecretizat și a dat acces liber la toți la arhive. După care a intervenit un amendament care prevedea că dosarele pot fi eliberate doar rudelor. Eu cred că aceasta este o problemă, pentru că este un element de protejare a anumiți oameni care nu doresc să fie aflate numele celor care au făcut denunț.
Pe de altă parte, în sate, cum este satul meu de baștină Costuleni, toată lumea știe cine pe cine a turnat. În fiecare dosar, cum este și cel al străbunicului meu, există depoziții ale celor care au făcut denunțuri și în baza cărora au fost făcute deportările. Astfel, nu cred că este o problemă dacă un grup de cercetători ar avea acces la aceste nume. Deci, problema nu constă în faptul că noi nu cunoaștem aceste nume, ci în faptul dacă pentru aceasta este pregătit câmpul politic.
Totodată, o altă problema în cazul deportărilor este lipsa unei reabilitări complete la nivelul politicilor de stat. Din acest motiv noi avem mari carențe, și chiar dacă clasa politică etalează pe 6 iulie o anumită empatie și solidarizare, în realitate acestor oameni nu li s-au întors proprietățile, iar legislația a fost făcută în așa fel ca să protejeze statul în cazul unor eventuale retrocedări. Aceasta va naște mari probleme atunci când Republica Moldova va vrea să adere la UE, pentru că legislația europeană presupune un cadru rigid în ceea ce privește atrocitățile care s-au comis, a deposedărilor ilegale, a naționalizărilor etc.
Citește interviul integral pe site-ul Deutsche Welle.
