Jurnalistul Horațiu Pepine susține, într-un comentariu pentru Deutsche Welle, că modul în care chestiunea maghiară a fost utilizată în aceste zile ne arată că în politica românească scopul scuză nelimitat.
E surprinzătoare dezlănțuirea antiungurească din toate partidele. Un om neprevenit, sosit de numai câteva zile la București, ar putea crede că UDMR este o formațiune dubioasă, dacă nu chiar teroristă, un fel de Hamas, care, profitând de o anumită dificultate, s-ar insinua într-o alianță guvernamentală. Deputați ai unui partid fără istorie se afișează cu banderole tricolore, un altul dintr-un partid mai vechi aranjează ca un cântec patriotic să răsune subit și ”subvsersiv” din difuzoarele unei comisii parlamentare, declarații peste declarații menite să pună în gardă națiunea cu privire la un act de trădare se succed la microfoane.
Judecând după experiența noastră de peste două decenii, asistăm astăzi la un amestec de demagogie și sinceritate frustrată, care profită de o nesperată ocazie: să poți fi antimaghiar fără restricții și, în același timp, să pari că ești de partea ”cea bună” a politicii, este o ocazie atât de grozavă, încât puțini au ratat-o. E un veritabil carnaval!
Contextul e cunoscut: strânsă cu ușa de circumstanțe, coaliția majoritară a încercat o alianță cu UDMR, în schimbul unor concesii în domeniul educației și al utilizării limbii maghiare. Nu putem intra acum în amănunte, dar ne aflăm, fără îndoială, pe tărâmului firescului, situația neavând nimic de a face cu trădarea de țară, cu imixtiunea Budapestei șamd.
