Jurnalistul Horaţiu Pepine subliniază, într-un comentariu pentru publicaţia Deutsche Welle, că delocalizarea industriei e un fenomen care funcționează în favoarea economiilor din Est, prezentând un avantaj provizoriu.
Anunțul privitor la închiderea iminentă a fabricii Whirlpool de la Amiens din Franța și la mutarea ei în Polonia ne aduce aminte un episod mai vechi: în 2008, fabrica Nokia de la Bochum din Germania, în care lucrau 2300 de persoane, se închidea instalându-se la Jucu, în județul Cluj. ”Germania este o țară unde costurile cu forța de muncă sunt foarte ridicate” explica purtătorul de cuvânt al companiei finlandeze, anunțând mutarea în România, de unde avea de asemenea să plece peste doar patru ani.
A fost un scandal imens, cu atât mai mult cu cât fabrica beneficiase de subvenții de 60 de milioane de euro din partea autorităților de land. Ecourile negative se răspândiseră într-atât, încât la vremea respectivă peste jumătate dintre germani nici nu mai voiau să audă de telefoanele Nokia. Dar a fost de vină România? Erau vinovați românii pentru că aveau salarii de 10 ori mai mici și pentru că inclusiv cotizațiile sociale erau mai reduse? Sau, cu alte cuvinte, a practicat România cu intenție o formă de dumping pe piața muncii? Ar fi grotesc să se susțină acest lucru.
În cazul fabricii americane de la Amiens, candidatul la președinția Franței, Emmanuel Macron, a sugerat însă că de vină ar fi Polonia. Sigur, el mai lăsase să-i scape, în mijlocul muncitorilor care urmau să rămână șomeri, expresia ”companii delincvente” (a uimit și acest lucru), dar într-un interviu acordat ziarului ”La Voix du Nord” a afirmat că nu pot fi tolerate în sânul UE ”țări care joacă cartea diferențelor fiscale, politici care contravin principiilor Uniunii”. Și tot el a adăugat: ”În dosarul Whirlpool, în primele trei luni după alegerea mea ca președinte, va fi luată o decizie asupra Poloniei. Îmi asum întreaga responsabilitate asupra acestui subiect”.
Emmanuel Macron, înțelegând probabil că angajamentul său liberal riscă să pară neserios, a plasat apoi subiectul într-un plan mai larg, invocând împotriva Poloniei pretinsele încălcări ale drepturilor omului. Dar vorbele numai puteau fi retrase. Candidatul liberalismului european, omul elogiat pe toate canalele eurofile, acuzase o țară din Est că fură industria occidentală practicând impozite mai mici.
Să spunem, pe scurt, că o decizie în cazul Poloniei sau în cazul oricărui alt stat nu poate fi luată unilateral și că – dacă ne referim la Art. 7 din primul Titlu al Tratatului european – procedura este complicată: o decizie pretinde patru cincimi, numai sesizarea având nevoie de o treime din țările membre. Infatuarea lui Macron ne surprinde, căci, fără o susținere mai largă, nici în tandem cu Germania nu ar putea să-și pună în aplicare promisiunea.
Iar cât privește diferențele fiscale dintre țările Uniunii, candidatul face pură demagogie, căci Polonia nici măcar nu participă la moneda comună și, evident, caută să-și păstreze avantajul fără de care visul reducerii decalajelor față de Vest ar rămâne cu totul iluzoriu.
În această lumină elogiile disproporționate adresate lui Emmanuel Macron pe plan european sunt mai curând o sursă de neliniște. Politicienii se întrec în a face declarații de susținere, dar ca și intelectualii să se ralieze acestui curent este mai rar. Iată ce encomion lipsit de măsură emitea un filozof german reputat mai curând prin ironie și scepticism :”Cred că pentru a explica succesul lui Macron ar trebui să folosesc un termen necunoscut până acum în limbajul politic – acela de apariție miraculoasă: a fost Jeanne d'Arc, a fost generalul de Gaulle și, iată, acuma Macron” (Peter Sloterdijk, Le Point, 27 aprilie 2017).
Problema e că oamenii providențiali sărbătoriți dinainte au decepționat de fiecare dată. În realitate adevărații salvatori au fost recunoscuți abia post factum. De aceea diplomația română, care luată de val și de micul ei oportunism, îl curtează insistent pe candidatul ”miraculos”, ar putea fi mai prudentă și, în tot cazul, mai realistă, căci este clar că România are mai multe asemănări cu Polonia decât cu Franța. Ca să nu spunem, pe potriva zilei de 1 Mai, decât că în ambele țările acestea din Est se lucrează mult mai multe ore pe săptămână.a
