Jurnalistul DW Horațiu Pepine scrie, într-un articol publicat pe site-ul Deutsche Welle, despre decizia așteptată a Curții Constituționale, prin care persoanele condamnate penal ar putea sau nu să ocupe funcții în Guvern.
”Curtea Constituțională a amânat decizia, invocând dificultatea subiectului: ”E cea mai grea soluţie pe care am avut-o de dat până acum, pentru că problemele sunt mai ales de apreciere politică”, a spus președintele Curtii, judecătorul Valer Dorneanu. (…) Dacă există totuși o dificultate, atunci ea nu se află nici în legea discutată și nici în Constituție, ci în anumite împrejurări care rămân nerostite. Și despre care nici nu vom auzi poate multe lucruri în aceste zile, deoarece este vorba de un fapt refulat: referendumul de demitere al președintelui Traian Băsescu. Societatea românească a fost atât de intens culpabilizată din cauza tentativei de demitere, încât puțini mai au curajul să evoce episodul din 2012, altfel decât în temeni negativi. Capitale europene de prim rang, oficiali europeni, presa internațională au condamnat consultarea populară la care, în ciuda boicotului organizat de partizanii președintelui suspendat, participaseră la fel de mulți alegători ca la alegerile legislative (46,24%). Demiterea însăși a președintelui Băsescu devenea un obiect refulat care, dacă ni se îngduie această analogie, avea să-și dea ulterior multe determinări deghizate.
Așa cum bine s-a remarcat încă de pe atunci, alegerile parlamentare din toamna lui 2012 au fost ”al doilea tur de scrutin” al referendumului de demitere, oferind forțelor antiprezidențiale o majoritate politică neobișnuit de mare. Putem presupune că dacă Traian Băsescu ar fi fost demis, scorul USL nu ar fi fost atât de mare. Un indiciu poate fi și felul de-a dreptul uimitor în care s-a desfășurat după aceea politica românească. USL s-a divizat fără motivații clare (retragerea aproape totală a lui Crin Antonescu din politică a rămas și ea neexplicată), dar alegătorii au continuat să voteze majoritar cu cei care întrupau pe mai departe forțele antiprezidențiale, iar cei care nu puteau vota cu PSD au rămas acasă (iată o altă explicație a absenteismului masiv din 2016).
(…) Or, șeful de azi al PSD, Liviu Dragnea, este legat intim de acel referendum, el fiind asociat cu obiectul dorinței interzise prin chiar faptul condamnării lui. Așa se explică și suportul popular de care s-a bucurat cel puțin până la un punct, căci e greu de spus ce s-a petrecut în ultimile luni. Nici sondajele de opinie care se referă la încrederea acordată oamenilor publici nu pot fi luate fără rezerve, căci ne putem aștepta ca, prin ”spirala tăcerii”, procentele lui Liviu Dragnea să fie subevaluate, iar, invers, cele ale Laurei Codruța Kövesi supraevaluate.
Prin urmare, dificultatea circumstanței stă în faptul că respingerea sesizării ar fi percepută ca o validare a condamnării penale suferite de Liviu Dragnea, ceea ce ar echivala cu o nouă dezavuare a referendumului și s-ar înscrie împotriva spiritului majoritar care a adus PSD la putere și a cărui energie subliminală a continuat să fie activă din vara lui 2012 încoace.
Cu toate acestea Curtea Constituțională nu poate examina cazuri particulare și nu se poate pronunța în privința împrejurărilor condamnării liderului PSD. Nici dacă lui Liviu Dragnea i s-a făcut o nedreptate nu poate Curtea să judece. Rostul ei este să se exprime asupra unui principiu. E bine ca judecătorii Curții să rămână cât mai departe de circumstanțe, cu atât mai mult cu cât, în absența unei ”cure”, problema politică va continua, probabil, să se manifeste, luând deghizări dintre cele mai neașteptate.
