Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Alegeri prezidenţiale la Casa de Nebuni

Florin Budescu Actualizat: 02.09.2019 - 09:02
Florin Budescu

Sunt alegeri prezidenţiale la Casa de Nebuni. Dilimandriii nu au închis încă lista candidaţilor. Mai sunt câteva zile, se fac încă înscrieri, calcule, se discută procentaje, se croieşte, se clădeşte.

Share

Capul de listă este Klaus Iohannis, care iese ritmic, îşi expune robotic dinţoşenia la publicul alegător, spune „dar dacă mă alegeţi...”, cu o intonaţie stranie, scoasă din filmele cu actori slabi rostind poezii patriotice searbede, apoi se duce la schi.

Sau la Sibiu. De la Bucureşti la Sibiu, merge în coloană oficială, răvăşind România cu persoana sa. Apoi, poate să fie ce-o fi în România, este complet absent şi reapare-n peisaj la cel puţin câteva zile după ce toată presa a scris despre ceea ce s-a-ntâmplat între timp. Atunci, citeşte un editorial, de obicei mai prost decât tot ce s-a scris în presă pe acel subiect. După care pleacă din nou la schi. Sau la plajă.

Al doilea este dobermanul calm Dan Barna. În logica naraţiunii propriului său electorat, ar avea sens ceea ce spune şi ceea ce face, inclusiv momentele când zâmbeşte ca la Sibiu, cu supraînţeles. Ceea ce nu pricep este de ce, din când în când, spune trăsnăi.

De exemplu, chiar acum (şi nu e prima chestie ciudată) afirmă că vrea să provoace alegeri anticipate trântindu-şi singur - el, Cioloş şi Orban - doi premieri desemnaţi. Incredibil. Păi bine, amice, dacă faci asta, nu-ţi compromiţi politic singur oamenii desemnaţi? A mai făcut Băsescu aşa cu Liviu Negoiţă şi Lucian Croitoru şi...

Mai este Viorica Dăncilă, care, de la o vreme, a devenit un fel de hopa-mitică, dai în el şi se ridică, şi apare din când în când, spunând acelaşi lucru: „Nu-mi dau demisia, PSD va guverna în continuare!”. Ai, aşa, impresia că doamna prim-ministru poate să apară oricând, cu faţa luminată de lumina lunii, de după un zid, la două dimineaţa, în timp ce mergi agale, pe o stradă pustie, spunându-ţi, cu vocea ei de om responsabil, îndrituit: „Nu-mi dau demisia!”. O spune de câteva zile cel puţin o dată pe zi, de te-ntrebi: bun, bun, am înţeles, dar de ce oare insistă doamna atât, care e şpilul? Să fie duminică ziua în care nu va spune acest lucru (n.n.: scriem acest comentariu sâmbătă, 31 august.)?

Mai avem un candidat, pe Mircea Diaconu (ştiţi, cel din „Mere roşii”, „Buletin de Bucureşti”, „Filantropica”, foarte bun actor), care spune că e candidatul ALDE şi Pro România. Sunt însă nişte lucruri ce nu se leagă. Voi numi două.

1. Chiar dacă Tăriceanu zice că, „în criza politică care s-a creat, Diaconu are şanse să intre în turul al doilea”, de ce nu vrea Tăriceanu sau de ce nu vrea Ponta să candideze în numele celor două formaţiuni? Este clar că oricare dintre ei e mai bun politician. Mai abil. Mai uns cu toate alifiile.

2. Recent, Diaconu a povestit: "Călin Popescu-Tăriceanu mi-a spus: Nu mai vreau să candidez, mă retrag și propunerea noastră este să-ți dăm sprijin logistic. Că altfel nu se poate". De ce nu se poate?, că nu pricep. Şi a mai povestit Diaconu: "Apoi, și-au invitat echipele și echipele m-au luat la întrebări. Am dat un fel de examen în fața lor, pe temele mari. Cum vedeți aia, cum vedeți aia, dar poate că aia nu... Am dat examenul ăsta și vreau să-l dau în fața tuturor celor care vor să mă susțină".

Nu prea ştiu în acest moment din ce film sunt replicile acestea toate, dar cu certitudine nu din „De ce trag clopotele, Mitică?”, de Ernest Pintilie. Poate din „Pentru cine bat clopotele, Mitică?”, de Lucian Hemingway.

Alegerile prezidenţiale, la români, sunt un prilej pentru adânci reflecţii, uneori pentru refracţii multiple. De exemplu, avem un om care este unchiul acestei fete, Alexandra, despre care azi se presupune că nu mai este, că a fost arsă, ciopârţită, depesată, în fine. Dar nu se ştie sigur aceasta, este o anchetă în curs. Trist caz.

Totul e o garanţie că subiectul va continua să fie luat, făcut bucăţele, reasamblat, dezbătut, combătut, tabloidizat. O garanţie de mediatizare. E clar că-n următoarele trei luni, adică până după prezidenţiale, povestea nu se termină şi va rămâne la fel de suculentă mediatic.

Ei, şi atunci din ea se ridică un domn, unchiul fetei, care întâi îi blestemă pe toţi cei ce afirmă că va candida la Preşedinţie... după care face exact acest lucru! Nu aşa că-i frumos tot acest bâlci?

În fine, ca să fie moţul pe pescador fixat mai cu talent, fix pe vela trincă, în scenă apare Viorel Cataramă. Aici intrăm în altă paradigmă. Cataramă spune românilor că e ultraliberalul care luptă contra sistemului statului socialist. Vrea privatizarea a tot ceea ce se poate privatiza. Afirmă că toate partidele din România sunt de stânga, cu excepţia formaţiunii sale politice.

Ok, pot trăi cu aceasta şi cred că nu sunt singurul. Problema este că de la Cataramă aud acest discurs repetitiv de cel puţin 10 ani şi de fiecare dată rezultatul electoral, indiferent la ce nivel s-a manifestat, a fost nul. Dar Cataramă e doar o curea în oceanul de pielărie al problemei în sine.

Sunt curios când se activează Găbiţă Anticorupţie. Zgabonţ, te aşteptăm cu drag! Fără tine nu este balamucul complet. „Găbiţă Anticorupţie” sau „Zgabonţ” este onorabilul domn cunoscut de toată lumea, care acum vreo zece ani s-a sucit instantaneu, spunând că o face în numele interesului naţional: Gabriel Oprea.

De fapt, ca să fiu sincer, mi-aş dori să fie vreo 253 de candidaţi la Preşedinţie şi CNA să oblige televiziunile să facă doar emisiuni electorale cu toţi cei 253, strânşi în săli cât Teatrul Odeon. Să le dea cuvântul obligatoriu, la fiecare.

Pe lista preferaţilor mei la Preşedinţie: Mihai Florin Nahorniac, Dorin Cioabă, Laszlo Tokes, Sabin Gherman. Aştept sugestii. Pe Terente nu vreau să-l văd, m-am certat cu el acum două săptămâni şi ceva.

Pentru cine nu mai ştie, Nahorniac era prin anii '90 întâiul zvăpăiat al mediului politic, mai ceva decât Vadim. Dacă mergeai mult cu trenul, era imposibil să nu te întâlneşti cu Naho distribuindu-şi gratuit publicaţia sa fantomatică, numită „Ştefan cel Mare”. Eu l-am întâlnit şi am dat mâna cu el... şi uite de-atunci cum scriu!

FM Nahorniac a candidat odinioară la Preşedinţie, confirmând ideea conform căreia cu cât sunt mai mulţi ciudaţi care candidează, cu atât alegerile prezidenţiale sunt mai eficace trimise în derizoriu şi cresc şansele să iasă cine trebuie, pentru că alegătorii, sastisiţi de balamuc, absentează de la urne.

Nu sunt convins că nu va apărea din nou şi cred că, dacă o va face, nu va avea probleme să strângă semnăturile necesare „uite-aşa”, cât ai zice „Naho”.

Nota: Am primit deja sugestii. Gigi Becali, Zăvoranca, Bote. Observaţia mea: unde este Zăvoranca nu trebuie să lipsească Pepe! Alt prieten îmi sugerează alte nume: Floricica Dansatoarea, Guţă - ca să avem nişte muzică specială pentru intelectuali, Adrian Năstase (dragă prietene, nu cred că are voie să candideze, dar cred că prin 2024 va face un come-back, că doar va avea numai 74 de ani), Mircea Geoană (nu cred că-l lasă de la Pactul Atlanticului de Nord). Acest articol a fost o pamfleozerie şi... ce să vezi? - trebuie luat ca atare.

Comentarii

loading...