În 2011 România ar trebui să-şi continue programul spartan de cheltuieli cu o religiozitate chiar mai mare decât în 2010. Angajamentele internaţionale şi, ceea ce este şi mai important, constrângerile intrinseci ale economiei naţionale ar trebui să oblige Guvernul de la Bucureşti să ducă mai departe concedierea a mii de bugetari, să stimuleze munca, să raţionalizeze drastic pomenile sociale, să aloce mai mulţi bani pentru investiţii lucide şi mult mai puţini clientelei de partid. Ar mai trebui să consolideze o legislaţie care, finalmente, să stimuleze în termeni reali mediul privat şi să creeze premisele optime pentru o disciplină fiscală normală, dar şi pentru o justiţie capabilă să bage în faliment căpuşele care subţiază bugetul statului român, el însuşi subminat de ritmul şi volumul slab al încasărilor. În paralel, politicienii de toate culorile ar trebui să renunţe la retorica populistă, să clădească un adevărat cult pentru simţul răspunderii, al logicii şi, implicit, al promovării interesului naţional. Dacă scanăm, fie şi o singură clipă, dezideratele mai sus enunţate, ne-am da seama că punerea lor în practică ar genera un adevărat cutremur, conceptual şi practic. Dacă scanăm scurt timp şi istoria recentă, vom remarca uşor că de un atare seism România s-a ferit în ultimele două decenii cu o abnegaţie demnă de o cauză mai bună.
Prin urmare, de ce ar face altfel în următoarele 12 luni? De ce ar da responsabilii cu soarta naţiunii vrabia populismului din mână pe cioara de pe gardul unei prezumtive reconstrucţii sănătoase a statului şi depăşiri în termen rezonabil a crizei, toate într-un an 2011 care poartă cu sine păcatul originar: este preelectoral. Cei care, dintr-un interes de moment, din comoditate sau din neştiinţă, nu evaluează corect consecinţele unei decizii îşi scuză adesea decontul susţinând că au avut ghinion. Din acest punct de vedere, România a dat în nenumărate rânduri dovadă că este compatibilă cu un asemenea profil. Cum sunt slabe şanse ca peste noapte comportamentul politicienilor români să se transforme radical, sentimentul românesc al fiinţei lui 2011 va interpreta anul care vine tot în fatalista cheie a ghinionului. Cunoscând specificul naţional, slăbiciunile politicienilor pentru lipsa de viziune şi reţelele de complicităţi dintre sindicate şi partide, este frustrant să ştim că un an-cheie pentru reformele mult întârziate, dar forţate acum de criză, este atât de aproape de alegeri. Din primele ore după miezul nopţii de 31 decembrie/1 ianuarie partidele politice, inclusiv cele din arcul guvernamental, vor căuta pole-position-ul pentru cele două runde de locale şi parlamentare din 2012. Şi, pentru că presiunea accederii, respectiv a rămânerii la putere va fi uriaşă, formaţiunile româneşti vor căuta, foarte probabil, cele mai facile soluţii de a ajunge la electoratul letargic: populism şi promisiuni nefondate în loc de proiecte viabile şi programe sustenabile pe termen lung.
Este important să reţinem că abordarea pe care o vor avea liderii puterii şi ai opoziţiei în anul preelectoral 2011 va fi decisivă pentru viitorul apropiat al României. Dacă Emil Boc şi PDL vor relaxa motoarele în cursa impunerii de restricţii asupra cheltuielilor bugetare, sub presiunea prăbuşirii în sondaje, atunci şi puţinul câştigat până acum se va consuma în câteva clipite. Iar sacrificiile generate de concedierile de până acum şi tăierile de salarii vor fi fost în van. Dacă la anul Crin Antonescu şi PNL vor miza în continuare pe discursul paradoxal de stânga şi dacă Victor Ponta şi PSD vor continua să momească electoratul cu promisiunile paroxistice de până acum, atunci putem fi siguri că în România criza economică are şi viitor după 2011 şi 2012.
Un viitor girat de toate forţele politice, dar nu pe banii lor, ci pe banii electoratului în slujba căruia spun că sunt, dar pe care vor fi departe de a-l şi sluji.
