11.5 C
București
vineri, 29 martie 2024
AcasăLifestyleFoodDeportati in propria tara

Deportati in propria tara

In contextul incordarii relatiilor dintre Romania si Iugoslavia, in 1948, urmand modelul sovietic, Ministerul de Interne al Republicii Populare Romane a dat, la 15 martie 1951, urmatorul decret: “Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, sa dispuna mutarea din centrele aglomerate a oricaror persoane care nu-si justifica prezenta in acele centre, precum si mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestarile lor fata de poporul muncitor, dauneaza construirii socialismului in Republica Populara Romana. Celor in cauza li se va putea stabili domiciliul obligator in orice localitate”.
Aceasta urma sa fie a doua mare deportare din istoria contemporana a Romaniei, dupa deportarile din ianuarie 1945, cand peste 70.000 de oameni, indeosebi etnici germani, au fost deportati in Uniunea Sovietica. De aceasta data s-a ales ca destinatie Baraganul, o zona subdezvoltata si foarte putin populata. Astfel, in noaptea de Rusalii, 18-19 iunie 1951, a fost declansata cea mai ampla actiune de deportare din istoria contemporana a Romaniei, dupa cea intreprinsa in ianuarie 1945. Au fost adusi, cu forta, in Baragan romani, aromani, germani, sarbi, bulgari, refugiati din Basarabia si Nordul Bucovinei.

De ce Fundata?

Satul de fosti deportati Fundata, singurul din judetul Ialomita care nu s-a desfiintat dupa 1956, apartine de comuna Perieti si este situat la cativa kilometri de lacul si de halta Fundata. Am aflat de la un batran din sat ca deportatii din Banat trebuiau dusi pe malul lacului Fundata, dar, pentru ca urmau sa lucreze la GAS Perieti, au fost coborati din tren la gara cu acelasi nume. Am aflat si amanunte: intre 1951 si 1956, calatorii nu aveau voie sa se urce in tren la gara din Perieti, aflata langa noul sat, ci doar sa coboare. Totusi, unii deportati reuseau sa mai plece la cumparaturi, desi satul era bantuit de 16 militieni pedestri, plus cinci calare.

Urmele faradelegilor nu au putut fi sterse

Am fost acum cateva zile la Fundata, indrumati de dl Razvan Ciuca, directorul Muzeului National al Agriculturii, foarte apropiat fostilor deportati. Un sat tipic de campie, dar cu casele mai prapadite decat in alte sate ialomitene. Se simte saracia. Oamenii sunt banuitori, inclusiv cei care s-au asezat aici mai tarziu.
La intrarea dinspre gara atrage atentia un monument ridicat “in amintirea celor 12.798 familii totalizand 40.320 persoane carora li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, in anul 1951, in 18 localitati din Baragan”. Din cinci localitati intemeiate de deportati, in actualul judet Ialomita a mai ramas doar Fundata, desi comunistii au incercat sa-i stearga urmele.

Din Hotin la Fundata, via Banat

Dna Tamara Lututovici are 83 de ani si, in pofida incercarilor prin care a trecut, se tine destul de bine. Este refugiata, din anul 1944, din satul Briceni, fostul judet Hotin. La intrarea Armatei Rosii in Romania, s-a ascuns, impreuna cu sotul sau, tot refugiat, prin paduri, prin manastiri, fiindca rusii vroiau sa-i duca inapoi, in Basarabia. Au stat prin judetul Valcea. Reusind sa-si faca rost de acte, au primit, la reforma agrara din 1945, 5 ha, fiind stabiliti la Jamul Mare, chiar langa hotarul cu Iugoslavia. In 1951 au fost ridicati, impreuna cu fetita lor de doi ani, si li s-a stabilit domiciliul obligatoriu la Fundata. Intai au stat intr-o coliba, apoi intr-un bordei. Pana toamna si-au facut o camera de chirpici. Dupa 1956, svabii, romanii din Banat si aromanii au plecat din Fundata. Sotilor Lututovici si celor care mai ramasesera aici li s-au oferit apartamente la Slobozia, dar nu au mai vrut sa plece nicaieri. Abia dupa Revolutia din ’89 a fost tras curent electric la Fundata.

“Baraganul nu are hotare”

Ion Ciomartan, alt refugiat, din Salcuta, de langa Tighina, a implinit 95 de ani batuti pe muchie. “La noi, in Bugeac, este un hotar vestit, Valul lui Traian, de la Nistru pana la apa Cogalnicului, dar Baraganul nu are hotar”, spune Ion Ciomartan.
A trecut cam prin aceleasi tragice intamplari ca sotii Lututovici si alti refugiati de peste Prut, a evadat, la Sibiu, de sub nasul sovieticilor, a ajuns in Baragan (!), iar in primavara anului 1947 s-a stabilit la Lovrin, pe langa Jimbolia. S-a tinut tare, sfidand autoritatile comuniste, si in timpul domiciliului obligatoriu. Nimeni nu a reusit sa-l convinga sa mai plece de la Fundata. Acolo este viata lui, cu necazurile si bucuriile.

Un deceniu de viata furata

La cei 84 de ani ai sai, Maria Elisabeta Furier (nascuta Lasch) are inca un spirit viu si o inteligenta ascutita. Vicisitudinile vietii nu au reusit sa o doboare. Chiar si astazi, cand bolile inerente varstei au inceput incet si parsiv sa-i macine trupul, Maria nu si-a pierdut dragostea pentru viata. “Ciuma rosie” i-a adus doua deportari, furandu-i aproape zece ani din viata: patru ani si zece luni i-a petrecut in gulagul din Rusia, iar alti patru ani si jumatate i-a trait in Baragan…
Maria a venit pe lume acum aproape opt decenii si jumatate, intr-o zi de 26 decembrie, intr-o familie de gospodari svabi din Carpinis, pe frumoasele meleaguri ale Banatului de campie. Inocentele vise ale tineretii i-au fost, insa, brutal spulberate. Avea numai 21 de ani cand a aflat ca si-a pierdut sotul in confruntarile armate din 1943, din Caucaz. Ramasa vaduva cu un copil mic de numai un an si jumatate, a incercat sa-si vada mai departe de viata, dar, doi ani mai tarziu, o alta lovitura avea sa o puna la o alta grea incercare. In 1945, in plina noapte, a fost smulsa brutal de langa copilasul sau si familie si a fost deportata, impreuna cu alti etnici germani din Banat (svabi), in Rusia. In ciuda anilor care au trecut peste ea, Maria isi aminteste si astazi, cu o precizie uluitoare, date exacte, nume, locuri sau secvente derulate in vremuri demult apuse. “La 14 ianuarie 1945 am fost deportata in Rusia. Dupa aproape cinci ani de foamete si boli, ne-au lasat acasa. Tin minte ca ieri: era anul 1949. Pe 24 noiembrie am putut sa-mi strang din nou la piept copilul. Eram din nou acasa”, povesteste cu emotie Maria. Episodul “Rusia” a maturizat-o brusc pe tanara de nici 28 de ani. Reintoarsa pe binecuvantatele meleaguri banatene, Maria s-a decis sa lase tristul trecut in urma. A incercat sa-si refaca viata fara sa banuiasca macar ce “provocare” incredibila ii pregatea din nou destinul.

“Autoexilata” in Baragan

“Am luat un barbat, vaduv si el ca mine, cu trei copilasi de 4, 5 si 6 anisori”, isi aminteste banateanca. “Eram casatorita de numai trei saptamani, cand l-au anuntat pe sotul meu ca il muta fortat in Baragan, cu tot cu copii”, mai spune Maria. “Mi-amintesc ca era intr-o zi de luni. Pe la ora 3 noaptea, am fost treziti de larma de afara. Cainele latra sa rupa lantul, iar pe ulite se auzea agitatie mare. Pe la ora 5, cand ne-am sculat, am iesit afara si am vazut puzderie de jandarmi”, rememoreaza banateanca. Fara prea multe explicatii, organele represive ale epocii le-au ordonat scurt: “Adunati-va bagajele si sa mergem!”. La un moment dat, tensiunea a atins cote dramatice. “Barbatul meu s-a intors spre mine si m-a implorat: «Nu ma lasa, te rog, cu trei copii singur.» Eu scapasem, nu eram pe lista deportatilor. El nu, pentru ca era asimilat refugiatilor din Basarabia sositi in Banat, desi el a venit la Carpinis pe cand avea doar 14 ani. Era un macelar foarte bun, aici a invatat meserie”, isi continua Maria povestea. Pusa in situatia de a face o alegere aproape imposibila, femeia deprinsa cu greul inca din adolescenta a decis sa plece voluntar in Baragan: “Copilul meu era la adapost. A ramas acasa cu mama, iar eu mi-am urmat barbatul. El si copiii lui aveau mai multa nevoie de mine“.

“De Craciun ne-au lasat acasa“

Harnicia oamenilor din Banat si-a pus imediat amprenta pe locul uitat parca de timp. Vrednicii gospodari au transformat, in numai cateva luni, arida si salbatica zona intr-o asezare rurala ca la carte. In luna august au inceput sa fie cladite, din pamant batut, primele casute. Interlocutoarea noastra povesteste ca s-a muncit pe branci, cu mainile goale, femei, copii, batrani, toti laolalta, zile in sir, aproape fara oprire. “Dupa 23 august 1951, ne-am apucat sa construim case din chirpici. Ne mutam de la unii la altii, pana cand casuta era gata, si tot asa. Am primit, la un moment dat, de la stat, lemn pentru geamuri si usi si am acoperit casele cu stuf. A fost greu. Fiecare s-a descurcat cum a putut, dar toata lumea avea acoperis deasupra capului pana a venit iarna”, mai spune Maria. Ea povesteste ca erau doua tipuri de case, unele cu bucatarie si camere mai mari, iar altele cu incaperi mai mici. I-au ramas in memorie doua episoade mai ales. “Intr-o zi, ne-am dus sa taiem stuf si mi-amintesc ca a venit o mare vijelie. Ne-a luat foc caruta. Eram pierduti. Apoi, am vandut un cal si o vaca, dar in ‘52 (28 ianuarie – n.r.) a venit stabilizarea si am pierdut tot. Am luat-o iarasi de la-nceput, dar nu mi-am pierdut niciodata speranta”, continua femeia. Dupa teribilul viscol din ‘53, cand zapada cazuta aproape ca a inghitit casele de pamant, ultima grozavie traita in gula-gul de la Frumusita a fost inundatia din ‘55. Maria parca vede si acum apele tulburi ale Prutului maturand toata truda deportatilor: “In august s-a umflat Prutul, iar suvoaiele cur-geau cu asa o viteza, cum merge un om grabit. Multe case au cazut atunci. Oamenii erau disperati. Apoi a venit iarna, iar de Craciun am fost lasati sa plecam acasa, pentru ca ne indeplinisem «planul cincinal»“, glumeste amar Maria, zambind cumva impacata cu sine insasi si cu trecutul innegurat. Maria Elisabeta Furier traieste in prezent la Casa de Batrani a Comunitatii Svabesti “Adam Müller Guttenbrunn“, ridicata in zona centrala a Timisoarei, cu efort exclusiv german. Fiul Mariei, care acum are 66 de ani, a emigrat cu ani buni in urma in Germania, fiind la randul sau pensionar.
Laura M. Fortiu,
Adrian Bucurescu

“Ne-au dus la Frumusita si ne-au aruncat in camp”

In zorii zilei de 18 iunie 1951, la nici doi ani de cand scapase de blestemul gulagului rusesc, Maria pornea intr-un nou exil, in celalalt capat al tarii. “Ne-au imbarcat in tren, cate doua familii intr-un vagon. Noi am fost norocosi. Am putut sa luam cu noi o caruta, cateva animale si ce bagaje am mai apucat. Cand am ajuns la Galati, ne-au dus la «purificare», dar noi, banatenii, eram curati, nu aveam paduchi! Ne-au dus la Frumusita (fosta Borcea Noua), langa Prut, si ne-au aruncat in camp. Asa ceva nu mai vazusem: trestia avea trei metri inaltime!”, mai povesteste Maria. Impreuna cu familia acesteia, au mai fost deportati in acea zona o perioada de timp si alti banateni din localitatile Sacalaz, Iecea Mare, Giulvaz, Checea etc. “Noi am fost prima comuna care am ajuns acolo, la Frumusita. Am construit cu mainile goale satul nou Frumusita. Am luat-o de la zero, de la nimic. Ne-am trezit fara un acoperis deasupra noastra, iar in prima noapte am incropit din lucrurile ce le aveam cu noi, din caruta dezmembrata un culcus. Stateam cu ochii-n patru, sa veghem copiii, ca umblau serpii pe acolo. Ne-am asezat unii langa altii, vecin langa vecin, cu ce a apucat sa aduca fiecare gospodar de acasa”, isi reaminteste Maria primele ore traite sub cerul Baraganului.

 

40.320 de victime din Banat

Deportarile din Banat au inceput in vara anului 1951. Inca la 14 noiembrie 1950, Securitatea a finalizat planul de deportare din zona de frontiera cu Iugoslavia a elementelor “care prezinta un pericol prin prezenta lor in zona“. Erau vizate 40.320 de persoane din aceasta zona. Securitatea le-a clasificat dupa cum a crezut de cuviinta: 1.130 cetateni straini, 8.477 basarabeni, 3.557 macedoneni, 2.344 de persoane care colaborasera cu armata germana in timpul razboiului, 257 germani, 1.054 titoisti, 1.218 persoane cu rude care fugisera in strainatate, 367 de persoane care ajutasera rezistenta anticomunista, 731 de “dusmani ai regimului socialist“, 19.034 chiaburi si carciumari, 162 fosti mosieri si industriasi si 341 criminali detinuti. Cifra totala includea si 590 de persoane care traiau in afara zonei de frontiera. In cadrul acestui plan, toti cei vizati trebuiau sa fie stramutati in zona Ialomitei din Baragan si in zona Galati. Deportarile au inceput in 16 iunie, in noaptea de Rusalii, si au fost efectuate de peste 10.000 de militari mobilizati, ofiteri si soldati sub supravegherea generalilor Mihail Burca si Eremia Popescu din conducerea Ministerului de Interne. Transportul deportatilor a necesitat 2.656 vagoane de tren si 6.211 autocamioane. (apud ”Deportatii in Baragan 1951-1956”, Asociatia Fostilor Deportati in Baragan Timisoara, Editura Mirton, Timisoara 2001, pag. XIII).

Cele mai citite

Tendințe de Culori și Materiale pentru 2024: O Privire Asupra Designului Interior

Anul 2024 aduce o schimbare notabilă în preferințele de culori și materiale în lumea designului interior, reflectând o nevoie crescândă de confort, sustenabilitate și...

Tendințe de Culori și Materiale pentru 2024: O Privire Asupra Designului Interior

Anul 2024 aduce o schimbare notabilă în preferințele de culori și materiale în lumea designului interior, reflectând o nevoie crescândă de confort, sustenabilitate și...

Cum hidroizolația poate face diferența între o iarnă sigură și o primăvară ușoară pentru locuința ta

O dată cu trecerea iernii și venirea primăverii, proprietarii de case și constructorii se gândesc la moduri de a proteja locuințele de umiditate și...
Ultima oră
Pe aceeași temă