“Revoluţia nu va fi televizată” spunea Gil Scott-Heron în 1970, recitându-şi poeziile în acompaniamentul a două surori cubaneze, bongo şi conga, instrumente de percuţie ce dădeau mesajului politic al artistului afro-american o notă gravă. În anii ’90, cel care era deja considerat părintele rap-ului explica ce-a vrut să spună poetul, „faptul că prima schimbare care se întâmplă, este în mintea ta. Trebuie să schimbi felul în care gândeşti înainte să schimbi felul în care trăieşti. Când noi am spus că revoluţia nu va fi televizată, voiam să spunem că acel lucru care va schimba lumea este ceva ce nimeni nu va putea surprinde pe peliculă. E pur şi simplu ceva ce vezi şi-ţi dai seama: sunt pe pagina greşită, sau sunt pe pagina potrivită, dar pe nota nepotrivită şi trebuie să mă sincronizez cu ceilalţi ca să-mi dau seama ce se întâmplă cu ţara asta.”
Începutul „Revoluţiei”
În 1989, Mihai Iordache lucra ca desenator tehnic la un birou de proiectare pentru industria chimică. „Mă angajaseră destul de uşor şi fără să fiu prea competent în meseria asta. Mă rog, ştiam… dădusem la arhitectură (n.a. nu a intrat), aveam note bune la desen. Şi mă angajaseră foarte… lejer, pentru că acolo lucrase taică-meu şi când a murit el, în 87, toţi au zis: vino aici. Şi era înainte de armată, mi-au spus îţi faci vechime, era chestia aia.”
Terminase armata în primăvara lui 1989. Avea deja „vechime” la locul de muncă, „undeva pe Calea Griviţei. Un bloc albastru, era albastru la un moment dat. Îl vezi din tren. Desenam cazane pentru nu ştiu ce uzină din Ucraina”. Mihai era căsătorit din 1988 şi stătea pe la Sala Polivalentă cu soţia lui.
„Când a căzut zidul Berlinului (n.a. după 9 noiembrie 1989), un prieten din Timişoara m-a sunat – era pe vremea aia cu stresul că-s telefoanele supravegheate, toţi ne temeam că suntem ascultaţi – şi ne-a spus: a căzut Zidul Berlinului. Voi la Bucureşti ce naiba faceţi?“.
Mihai Iordache este un bărbat trecut de 40 de ani. Dacă îl vezi într-un local nu ai nevoie de mult timp să-ţi dai seama cu ce se ocupă. Aerul său boem îi trădează vocaţia de artist. Are părul grizonat, uşor neîngrijit, iar ochii îi sunt ascunşi în spatele unor rame de ochelari groase, maro, marca RayBan. Poartă o helancă cenuşie, largă, de sub gâtul căreia îşi face loc o cămaşă. Îşi pipăie ţigara mult, în timp ce povesteşte în detaliu cum a trăit ultimele zile sub Ceauşescu, apoi şi-o aprinde, între două cuvinte rostite.
„Pe 21 decembrie ştiam deja ce se întâmplase la Timişoara. Ştiam că a început la Timişoara, pentru că ascultam Europa Liberă. Toată lumea, din cercul meu de cunoscuţi, ştia ce se întâmplă. Simţeam că suntem pe marginea unei chestii foarte serioase şi speram să se întâmple cumva şi la noi. Nu credeam foarte tare, dar speram să fie o schimbare. Nu îndrăzneam să sper că o să pice comunismul. Eram atât de deprimaţi încât nici nu speram că o să se schimbe cu totul.”, povesteşte Mihai.
De la resemnare la speranţă
Nu era o fire rebelă. Nu înţelegea pe atunci, când vorbea cu tatăl său, în ce măsură era legată viaţa lor de situaţia ţării. „Eram puştan. Taică-meu era foarte supărat, nu suporta să-l vadă pe Ceauşescu la televizor. Îi spuneam să nu se mai streseze. Noi cu viaţa noastră, ei cu chestia lor. Eram cu preocupările vârstei. Îmi făcusem prima trupă. Eram conştient de ce se întâmplă, dar n-am fost un militant de niciun fel. N-am avut nicio problemă şi n-am zis nici cea mai mică chestie împotriva regimului. Eram atât de sigur că nu pot să fac nimic cu viaţa mea, în condiţiile alea, încât asta m-a făcut să pierd nişte ani dintre cei mai utili din viaţă. Gândindu-te că în România n-o să faci nimic, nu prea aveai o motivaţie. De-asta nu-i înţeleg pe cei care sunt nostalgici acum”, spune el uşor iritat.
„Am auzit la radio de ce se întâmpla la Timişoara. Nu am avut trăirea să mă duc eu pe stradă să mă răzvrătesc. Ştiam că au omorât lume, mi-era oarecum frică. Poate am avut 5 minute o trăire de hai şi noi, da pe urmă mi-am zis pe ăia i-au împuşcat, nu-i foarte OK“, îşi aminteşte Mihai.
„Pe 20 seara, a fost ceva la tv, o emisiune de condamnare a acţiunilor diversioniste şi antiromâneşti de la Timişoara. Erau interviuri aranjate cu oameni ai muncii. Erau foarte indignaţi. Deci pe 20 a fost prima confirmare oficială că s-a întâmplat ceva. Şi pe 21 s-a organizat un mare miting de condamnare a acţiunilor din Timişoara. A fost mitingul lui Ceauşescu cu oamenii muncii. Nu ştiu dacă a fost ideea lui, oricum a fost o idee proastă să adune mulţi oameni la un loc, ca să arate că lumea e cu el.”, îşi continuă calm povestea.
Locul de muncă al lui Mihai Iordache era lângă uzina Griviţa Roşie. Cu vreo doi ani înainte de ’89, îşi aminteşte Mihai, Ceauşescu fusese în vizită la uzină, fiind întâmpinat cu huiduieli. În urma evenimentului, angajaţii de la Griviţa Roşie au fost „scutiţi” de manifestaţiile organizate cu diferite ocazii, fiind consideraţi un pericol. Partidul le-a cumpărat tăcerea prin mărirea salariului. Mihai şi colegii săi fiind puţini, cam 100, ar fi trebuit să meargă la manifestaţii cu cei de la uzină.
„Nu ne-au scos nici pe noi. De la mine de la serviciu n-a mers nimeni! Noi am stat la muncă. Zi de lucru normală. Până pe la ora 14-15, când cineva s-a gândit să dea drumul la radio. Se simţea în aer că se va întâmpla ceva la mitingul ăsta, nu pot să explic cum, dar aşa era, că nimeni nu era nebun să-l asculte pe Ceauşescu spunând aceleaşi prostii pe care le spunea de obicei. Şi toată lumea a zis da, da, hai să dăm drumul la radio. Era o tensiune, o chestie, se simţea. Discursul, la un moment dat s-a întrerupt. Am aflat dup-aia că s-a întrerupt şi la TV. S-a dat muzică simfonică, ceea ce era evident un semn că s-a întâmplat ceva nasol. Nu băgai muzică simfonică, ca redactor de radio, peste discursul lui Ceauşescu. Deci era evident ceva. Fiecare a venit cu ipotezele lui, unii cu jumătate de gură, după care au început telefoanele. Telefoane de la soţi, soţii, prietene care lucrau în altă parte şi fuseseră duşi cu forţa la miting. Şi în telefoanele alea se spunea vai, a fost groaznic la miting; s-a împrăştiat mitingul; mi-am rupt tocul; am fugit, era să mă calce în picioare. Erau poveşti de la oameni care au fost la miting şi s-a întâmplat ceva, nimeni nu ştia ce, a fost o busculadă. Era deja ora 16, sau nici nu mai ştiu, că nu m-am uitat la ceas… pe la sfârşitul programului.”
Cum a devenit Iordache revoluţionar
Când pleca de la serviciu, Mihai obişnuia să treacă pe Calea Victoriei. În zilele de salariu, se mai oprea în dreptul magazinului Muzica, unde îşi cumpăra, la negru, discuri.
„Am plecat de la serviciu, puteam s-o iau pe la Gară, sau prin centru. Am zis s-o iau prin centru, n-aveam bani de discuri, dar voiam să merg prin centru că eram sigur că se întâmplă ceva. M-am gândit: e oraşul meu, se întâmplă ceva, vreau şi eu să văd. Bun, ăia au plecat de la miting, şi-au rupt tocurile, da’ sigur mai trebuie să fie cineva, ceva s-a ales de miting”, rememorează bărbatul firul evenimentelor.
Odată ajuns în centru, îşi aminteşte că era „multă, multă, multă poliţie, armată, maşini blindate – taburi sau cum se cheamă. Pe la colţuri la Piaţa Palatului, zona asta. Lume nu prea, nu prea multă. Mai unu cu bradul, cu sacoşa… Până am ajuns la intersecţia cu Magheru şi Rosetti. Acolo erau în jur de 50 de oameni pe stradă, în mijlocul străzii. Străzile erau blocate, nu mergeau maşini. Erau cordoane de poliţie şi armată. Era foarte straniu. Nu era traficul de acum, dar în mod normal mai circulau maşini. Acum era linişte şi pace. Şi acolo, oameni în mijlocul străzii care cântau Deşteaptă-te române!, prima strofă, că atâta ştiau.”
Era schimbarea pe care o aştepta Mihai Iordache. „Am zis: clar! Se întâmplă! Revoluţie, schimbare. Gata! Mă duc şi eu! Şi m-am dus acolo, am început şi eu să cânt Deşteaptă-te române, cu lumea, prima strofă fiindcă doar atât ştiam şi eu. Şi din nou!”, spune râzând. „De jur împrejur poliţie, dar nu făceau nimic. Calmi, se uitau, noi ne uitam la ei. Cântam despre barbarii de tirani. Mă simţeam foarte bine. Prima atitudine civică din viaţa mea. Am zis că o să fie ceva în genul Primăverii de la Praga. Mai stăm, se mai strânge lume, facem mult scandal şi ăsta (n.a Ceauşescu) pleacă. Asta a fost ideea mea din prima. Ce păcat că e puţină lume, dar lasă că mai vin. Mi se părea că pot să fiu în centrul acţiunii şi să mă simt bine că pot să fac ce trebuie fără prea mult efort şi fără prea mult pericol. Mă gândeam că nu ne face nimeni nimic, că nici ăstora, soldaţilor, nu le convine ce se întâmplă, sărăcia etc. La un moment dat a venit o maşină cu un tun de apă şi ne-a udat. Era cald în seara aia, pentru decembrie era destul de cald. Ne-a udat, am zis că asta e, aşa se face şi în ţările civilizate, când vrei să împrăştii o manifestaţie dai cu apă, nu dai cu tunul. Cu atât mai mult am zis că le e frică să tragă.”
După un duş rece, o ploaie de gloanţe
Pentru a scăpa de duşul rece, Mihai şi alţi câţiva oameni s-au adăpostit în scara unui bloc de pe Rosetti. O voce din grup le-a spus să meargă la Sala Dalles, că acolo ar fi mai mulţi oameni adunaţi.
„Am luat-o prin spate, că nu ne mai lăsau să trecem, sau ne era frică, nu mai ţin minte. Între timp lumea trecea liniştită cu brăduţul, cu sacoşa. La 50 de manifestanţi, sau 200-300 câţi erau la Dalles, erau de două ori mai mulţi care n-aveau nicio treabă. Mergeau pe trotuare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am ajuns pe o stradă care dă fix lângă sala Dalles, la librăria Noi. Şi acolo la Dalles erau mai mulţi, mai hotărâţi. Şi era cordon de militari spre Universitate, în dreptul gurii de metrou de la Batiştei, şi cordon de poliţişti spre Romană. Ăştia încadrau lumea.”
Câteva sute de protestatari, ceva mai hotărâţi şi mai uniţi, strigau slogane împotriva lui Nicolae Ceauşescu: „Jos dictatorul, erau nişte chestii de carton, făcute acasă cu pixul”, îşi aminteşte Mihai Iordache. „Timişoara mai scria. La Timişoara au murit oameni. Şi erau câţiva oameni, care conduceau. Oameni care s-au impus natural ca lideri, nu ştiu cum. Erau 2-3 din ăştia. Poliţiştii se uitau la noi, stăteau liniştiţi, nu făceau nimic, nu păreau agresivi. Eu stăteam lângă trotuar, în dreptul intrării în Librăria Noi, unde e şi o scară de bloc. Ziceam şi eu acolo Jos tiranul, ce se striga.”
În minutele ce au urmat, Mihai avea să fie martor unor evenimente care i-au schimbat complet părerea. Sărbătoarea paşnică a celor câteva sute de oameni care formau corul din mijlocul străzii urma să fie întreruptă brusc.
„La un moment dat, unul din oamenii ăştia (n.a. dintre liderii grupului) a zis să îngenunchem să ne rugăm pentru morţii de la Timişoara. La care lumea, sau o mare parte a lumii, a îngenuncheat, acolo în mijlocul străzii. În momentul ăla a ieşit un camion de pe Câmpineanu, a făcut la stânga, i-a speriat şi pe militarii care erau acolo. Era un camion militar şi a trecut peste lume, nu exagerez. A trecut peste toată lumea aia care era îngenuncheată, mă rog, peste cei din mijloc. A trecut ca nebunu’ pe mijlocul străzii peste ei. Sălta camionul. Şi a luat-o în continuare spre Romană. Imediat după, au început să tragă cu mitralierele de pe cele două maşini blindate, taburi, care erau cu faţa la noi dinspre universitate.”
În panica şi confuzia create, Mihai s-a refugiat în cea mai apropiată scară de bloc. Ca într-o scenă de film, vedea gloanţele cum zboară haotic înspre pereţii clădirii. „M-am ascuns acolo, odată cu mulţi oameni care au nimerit şi ei acolo, repede.”, spune el. Unii, mai puţin inspiraţi, încercaseră să sară prin geamurile de la parter, fără succes. Preţ de câteva minute, au stat tremurând în scara blocului. Şi-au dat seama că se făcuse linişte şi nu se mai trăgea. Totul se întâmplase foarte repede.
Liniştea de după furtună
„A zis cineva că nu se mai trage. Eram speriat. Mi-am zis ce dracu’ facem? Normal că aş fi vrut să merg acasă, dar cineva a zis să-i ajutăm pe ăştia. Era evident că unii n-au reuşit să… . Am ieşit în stradă, poliţaii stăteau liniştiţi, nu ei trăseseră. Soldaţii stăteau liniştiţi, nu mai trăgeau mizeriile alea. Şi pe lângă toată librăria Dalles, toată clădirea aia din stânga, şi în stradă erau tot felul de oameni răniţi… nasol. Erau tot felul de oameni care stăteau şi cereau ajutor. Erau pocniţi, călcaţi de maşină, împuşcaţi.”
Cineva a venit cu ideea să fie luaţi răniţii şi duşi într-un apartament, în bloc. Nu ştiau pe cine să ia, „era un fel de ruletă. I-am luat şi noi pe ăia care ţipau mai tare. Nu judeci foarte mult în clipele alea. I-am suit în bloc, câte doi oameni duceam un rănit.”, relatează Mihai.
Au bătut la uşile din scara blocului, fără succes. Voiau să le acorde răniţilor primul ajutor, dar nimeni nu deschidea uşa.
„Până la urmă, unu a spart o uşă. S-a enervat şi a spart-o. A înjurat criminalilor, nu deschideţi?!? şi s-a trântit cu umărul într-o uşă, ca în filmele americane. Zdrang! A spart uşa.”
Intraseră la o doamnă în vârstă, pe care au speriat-o îngrozitor. Cineva încerca să-i explice doamnei aflate în stare de şoc, că nu vor să-i facă nimic rău. Cereau faşă ca să îngrijească rănile. Un tip dintre cei care intraseră în apartamentul femeii, avea cunoştinţe de acordare a primului ajutor.
„Ăsta m-a trimis. Mi-a zis să merg în baie, nu ştiu ce-i trebuia… o foarfecă?!? Amintirea mea cea mai vie, în afară de faptul că se umpluse casa şi canapelele de oameni sângerânzi, e că eu căutam în dulapul ăleia şi nu găseam nicio foarfecă. Am găsit-o în altă parte. Te duci în casa unuia care nu te-a invitat şi cauţi… Era genul ăla de situaţie. Femeia era acolo, tremura într-un colţ. Zicea că nu mai suportă, că ea nu a făcut nimic.”
A găsit foarfeca şi l-a ajutat pe celălalt bărbat să lege rănile victimelor. Au coborât din nou în stradă, moment în care apăruseră nişte salvări. Pe unii oameni i-au pus în salvări, care, avea să afle mai târziu, au ajuns la Spitalul Colţea. I s-a părut normal să pună răniţii în salvare, era lucrul cel mai normal de făcut. Nu a mai urcat în apartamentul femeii.
„Am mai pus câţiva oameni în salvări, după care am zis că trebuie să mă car, mi-e frică.”, spune Iordache. Nu ştie ce s-a întâmplat cu victimele. Cineva i-a povestit că la Colţea nu a fost tocmai bine. Au venit poliţişti, i-au interogat pe cei răniţi, sub ameninţarea armei.
În drum spre casă a fost oprit de poliţie. Traficul se reluase, între timp, pe arterele din centru. Mai treceau şi alţi oameni. Le-a spus poliţiştilor că fusese la mitingul lui Ceauşescu şi s-a pierdut de soţie, nu ştia unde e. A scăpat. A ajuns în Piaţa Rosetti. Aflat acolo, vedea lumini la Universitate. Se auzea scandal, gloanţe. Nu a văzut prea multe, însă crede că era vorba despre episodul cu Baricada de la Universitate. Era mai rău ca la Sala Dalles. Fum, lumina de la „ceva care ardea”.
Descătuşarea
Apoi a luat-o pe Hristo Botev, a urmat un labirint pe străduţele din zonă, până a ajuns pe Mântuleasa. Voia să ajungă la Unirea ca să ia metroul. Pe strada Mântuleasa, înainte să ajungă în strada Călăraşi, s-a aşezat pe treapta unei case vechi şi şi-a aprins o ţigară.
„Am plâns, cred, vreo 10 minute. Nu ştiam de ce. De stres. Cât a fost acolo acţiunea cu răniţi, cu dus pe scări, am fost destul de vioi. Eram impresionat, dar am făcut chestiile pe care credeam că trebuie să le fac. Pe strada aia, unde era linişte şi pace, m-a apucat o groază şi-o tristeţe de tot ce văzusem. Nu mai plânsesem de când eram copil, aşa, în hohote.”
A ieşit în strada Călăraşi, după care s-a îndreptat spre metroul de la Unirea. Umbla cu mâinile în buzunar, iar când a scos mâna să plătească metroul a constatat că era plin de sânge. Neonul de la metrou pâlpâia. Când fusese oprit de poliţie, puţin mai devreme, nu-şi dăduse seama că are mâinile însângerate.
A doua zi s-a întors la serviciu
„Ca să vezi cât de spălat pe creier eram”, spune amuzat Mihai, „a doua zi (n.a. pe 22 decembrie) m-am dus la serviciu. Prima chestie, l-am chemat pe colegul meu (…) – fiul unei familii de comunişti greci, refugiaţi cu ani în urmă în România – la ţigară. Voiam să-i zic ce s-a întâmplat. Numai cu el puteam să povestesc. – Aseară ştii ce a fost? Eu am fost la Dalles. – Ştiu, eu am fost la Romană, a răspuns acesta.”
Era resemnat. Credea că tot ce se întâmplase cu o zi în urmă era inutil. Era speriat că cineva de la serviciu ar putea afla ce făcuse. Auzise că în centru se făcea deja curat, semnele confruntărilor erau şterse. Îşi spunea „asta e, am încercat!”.
După ce s-a întors în birou, a avut un şoc. O colegă îi şoptise că ceea ce a făcut cu o seară din urmă fusese minunat. Suspicios, nu i-a răspuns nimic. După două ore la serviciu, uşa de la birou s-a trântit de perete. Era doamna de la UTC care îi anunţa că dictatorul a căzut.
„Lumea, cu mai mult sau mai puţin entuziasm, a început să se care”, îşi aminteşte fostul desenator tehnic în industria chimică. „Nu înţelegeam nimic. De unde naiba atâta sentiment anticomunist la tanti care era cu UTC-ul. Ştiu că eu şi cu încă unul mai fricos am rămas ultimii la birou. A venit femeia de serviciu să ne întrebe dacă închide. Colegul a zis că merge acasă. Am plecat, am zis că mă duc şi eu până în centru. Toată lumea mergea în centru. Era un exod general din marginile oraşului, unde erau fabrici şi uzine spre centru. Erau mii de oameni care se duceau spre centru. Erau de mii de ori mai mulţi decât ăia din seara de dinainte. Parcă în dimineaţa lui 22 îi apucase pe toţi Revoluţia.”
A ajuns în centru unde a văzut elicopterul cuplului dictatorial. De la un telefon public şi-a sunat soţia, care îi povestea că la televizor sunt Dinescu şi Doina Cornea. Ştia de ei de la Europa Liberă. Mai erau unii la televizor, pe care nu-i ştia. Se terminase. A hotărât să meargă acasă, unde s-a postat în faţa televizorului.
Manipularea
Implicarea sa activă în evenimentele din acele zile s-a terminat. A continuat să fie martor din faţa televizorului. Urmărea „telenovela în direct, din studioul 4.” A vrut să iasă din nou în stradă când cei din studio au chemat bucureştenii să vină să apere televiziunea.
„Am dat să plec de acasă, mi-am pus canadiana şi i-am zis soţiei că merg să apăr televiziunea. S-a pus în uşă şi mi-a zis nu pleci nicăieri. Eu nu, că e nevoie de mine la televiziune. Nu ştiu cum de a simţit că nu-i OK. A fost o manipulare genială.”
Ulterior s-a întâlnit cu oameni care răspunseseră apelului de a apăra televiziunea. Primiseră puşti şi li s-a spus că trebuie să împuşte teroriştii, „nişte oameni negricioşi şi care arată suspect.”, mărturiseşte Mihai.
„Românii sunt un neam mai curând negricios, nu sunt prea mulţi blonzi. S-au împuşcat între ei ca cretinii. Îţi dau o puşcă şi-ţi spun că ăla care vine e duşmanul. Ăla probabil a venit şi el să-şi ia puşcă că aşa a auzit la televizor. Acolo a fost lume care a murit în mod absolut gratuit.”
S-ar fi dus şi el apere televiziunea, dacă nu era soţia sa. Zilele următoare a rămas în faţa micului ecran, încercând să înţeleagă ce se întâmplă. A fost şi la serviciu, unde se produceau deja schimbări la nivel de conducere. Oameni despre care credea până atunci că sunt securişti se declarau anticomunişti.
Nu a mai lucrat mult acolo. A plecat pe la jumătatea anului 1990.
După revoluţie, o nouă viaţă: saxofonul
După 21 de ani de la acele evenimente, crede că “revoluţia a fost ce s-a întâmplat în 21 decembrie. Marea majoritate a populaţiei a văzut ce s-a întâmplat în 22 la televizor. Chestia de pe 21 nu a fost la televizor. Îl ştii pe Gil Scott-Heron? Un fel de tătic al hip-hopului, de fapt un poet american, care a avut primul ideea să recite ceva versuri acompaniat de ceva beat-uri. Ăsta are o piesă destul de celebră, „The revolution will not be televised”. Cam asta a fost, pe 21 a fost partea aia care n-a fost televizată. 22 a fost, din punctul meu de vedere, cu voie de la poliţie, oficial, manipulat. Au fost atâta de puţini pe 21, de fapt, încât nu a avut cine să le spună oamenilor stai că nu e chiar aşa. Pe 22 a devenit Iliescu salvatorul naţiunii şi de acolo tot ce s-a întâmplat. Acelaşi Iliescu care ne-a salvat de terorişti, terorişti dintre care nu s-a găsit niciunul. Lui îi trebuia o legitimitate, nişte lume care să moară şi după ce a venit el la putere. Să fie şi el în film cumva. Să nu rămână pur şi simplu un tip care a fost pe val şi s-a trezit acolo. Să facă şi el ceva. El şi cu prietenii săi a făcut tot circul până în nu-ştiu-cât ianuarie. Cred că după 22 lumea a murit absolut inutil, Ceauşescu nu mai era la putere.”
După anul nou, Mihai şi cu soţia lui s-au dus la Timişoara, la prietenul care îl anunţase de căderea Zidului din Berlin. În ianuarie încă se mai trăgea noaptea în Timişoara, îşi aminteşte el. Se întreţinea „atmosfera de revoluţie”. Când ieşeau să fumeze mai auzeau împuşcături. Nu au ieşit în oraş.
Revoluţionar fără certificat
Câteva luni mai târziu, Mihai a devenit membru al Asociaţiei „21 decembrie 1989″. Nu şi-a făcut certificat de revoluţionar. Nu era un militant pentru drepturile revoluţionarilor, însă avea nevoie de un loc unde să poată repeta la saxofon. Spaţiul pentru repetiţii era condiţionat de înscrierea în asociaţie. Cu totul, erau vreo 50 de oameni. Pe unii îi văzuse în stradă. Nu-i cunoştea. Renunţase la desenul tehnic pentru industria chimică pentru a se dedica studiului la saxofon.
Asociaţia organiza adesea manifestaţii împotriva regimului Iliescu. Până la un moment dat, când guvernul le-a oferit, ca armistiţiu, spaţii comerciale în centrul Capitalei. S-a supus votului şi cei mai mulţi, de condiţie precară, au acceptat. Mihai nu-i condamnă. Actele lor din acele zile de decembrie nu erau anulate de acest compromis. Dacă ar fi fost sărac, probabil ar fi profitat şi el de ocazia oferită de guvernanţi.
Mihai Iordache a lăsat în urmă viaţa din comunism. S-a dedicat muzicii. A renunţat şi la calitatea de membru al asociaţiei. Prima reprezentaţie ca saxofonist profesionist s-a materializat într-un solo pe o melodie a formaţiei Timpuri Noi, după cum notează pe site-ul personal. A urmat apoi o colaborare cu Harry Tavitian. A continuat aventura cu „Sarmalele Reci”, până în 1999. A revenit la jazz. Din 2001 a început să compună. A scos mai multe albume. Mai pregăteşte unul pentru martie 2011. Nu a renunţat nici la rock. De 7 ani iubitorii de muzică îl pot vedea şi asculta în formaţia clujeană Kumm.
