Revoluţia din decembrie 1989 i-a prins pe mulţi medici la Camera de Gardă. Pentru că atmosfera era una încărcată de entuziasm, mulţi dintre ei au petrecut o săptămână întreagă în spital, departe de familie. Medicul Mircea Cinteză, cardiolog la Spitalul Universitar de Urgenţă, pe atunci în vârstă de 40 de ani, povesteşte cum a fost în acele zile, când răniţii erau transportaţi cu Dacii şi TV-uri la spitalele din centrul Capitalei.
Ce vă amintiţi despre 21 decembrie?
M.C.: Am petrecut o săptămână în spital. Se întâmpla ceva în istoria acestei ţări şi parcă era mai bine să auzi chiar din mijlocul evenimentelor decât de la televizor. Spitalul devenise oricum un fel de a doua casă. Eram aproape de centrul oraşului şi una dintre unităţile care putea să primească oameni în nevoie. Îmi aduc aminte că s-au tras focuri de armă chiar de la macaraua situată lângă clădirea Radio. Au rămas şi urme de gloaneţe în ferestre, dar nici până acum nu ştim cine a tras de acolo.
Cum era atmosfera în spital?
M.C.: Era multă efervescenţă, iar colegii mai tineri s-au dus chiar în piaţă să ofere ajutor echipajelor de urgenţă. Cu un an sau doi înainte nu ne puteam imagina că o să cadă comunismul sau că lucrurile s-ar putea schimba. Ne era însă şi teamă. Spitalul putea deveni oricând centru de şantaj, dată fiind poziţioanrea lui.
Au fost aduşi răniţi ?
M.C.: Şi răniţi, şi morţi. Majoritatea erau pacienţi care mergeau pe secţiile de ortopedie şi chirurgie. Despre soarta lor nu mai ştim nimic.
Vi s-a schimbat perspectiva asupra Revoluţiei? Ce gândeaţi atunci şi ce gândiţi acum?
M.C: Atunci eram nelămurit şi la fel sunt şi acum.
Obedienţa faţă de partid, singura valoare
Cum erau priviţi medicii în perioada comunistă? Ce s-a schimbat?
M.C.: La fel ca şi acum. Nişte slujitori obligaţi să ofere servicii gratuite de sănătate tuturor, în condiţiile în care nu prea aveau ce să le ofere bolnavilor. Duceau o viaţă destul de umilă şi multe lucruri s-au perpetuat. Singura valoare respectată era obedienţa faţă de partid, în rest totul era desconsiderat.
Totuşi, medicii aveau unele avantaje…
M.C: Am avut două Dacii, una din 78, alta din 84, dar trebuia să stau la coadă la benzină zeci de ore. Un pacient pensionar mă mai ajuta. Eu rămâneam de gardă şi el stătea la coadă pentru mine pentru cei 10 litri de benzină la care aveam dreptul. Sâmbăta, plecam mai devreme de la spital, pe la 12.00 şi ne aşezam la Podul Constanţa, unde începea coada pentru benzinăria de la Băneasa. Abia noaptea reuşeam să facem plinul.
Cum era viaţa de spital în timpul comunismului?
M.C: Medicamentele lipseau, ca şi acum, sau erau proaste. Nu se importau mai deloc medicamente. Tehnologia era total absentă şi ne descurcam cu aparatură elementară, ceea ce dubla practic mortalitatea. Se prăpădeau mai multe vieţi decât acum. Curent electric şi căldură aveam, dar era problema de hrană. Inclusiv la resturant primeai doar legume. Uneori mai erau zile de carne.
În ce stare erau ambulanţele?
M.C: Erau proaste, Dacii şi TV-uri şi veneau târziu. Medicii de pe ambulanţă erau puţini, iar securitatea lor era aproape inexistentă. Se duceau în mahalale, unde aveau de-a face cu cazuri grele şi cu violenţe. Ceea ce se întâmplă acum la Ambulanţă este incredibil de bine. Lucrurile sunt schimbate radical.
Mulţi medici cu experienţă afirmă că Şcoala de Medicină era mai bună înainte. Sunteţi de aceeaşi părere?
M.C.: La nivel de teorie, şcoala e la fel de bună, dar medicina adevărată se învaţă după facultate, în rezidenţiat, iar aici sunt multe lucruri de pus la punct.
Au dispărut definitiv medicii de la ţară
Cum era organizat sistemul sanitar în comparaţie cu ce vedem astăzi?
M.C.: În primul rând era obligativitatea de a merge la ţară câţiva ani. Nou-născuţii erau foarte bine urmăriţi, mai ales în circumscripţiile unde existau pediatri, iar mortalitatea la bebeluşi era mai scăzută. Acum la ţară nu mai sunt deloc medici. Nu ştiu dacă e mai bine sau mai rău, pentru că, practic, şi atunci chiar dacă erau medici la ţară nu puteau fi mai mult decât simplii sfătuitori, precum preotul. Nu prea aveau cu ce să îşi facă treaba.
Unde aţi făcut stagiul de la ţară?
M.C: Nu am ajuns chiar la ţară, ci la periferia Călăraşiului, dar oricum noroiul era tot până la glezne. Când veneam de la gară îmi lua mult ca să găsesc strada asfaltată. Erau multe probleme de sănătate din cauza sărăciei: mulţi pacienţi cu boli infecţioase, tuberculoză, bronşite.
În ce măsură a crescut numărul de bolnavi ? De ce suferau românii atunci şi ce boli au acum?
M.C.: Sunt cam aceleaşi afecţiuni, dar atunci erau mai puţini bolnavi, pentru că şi accesibilitatea era mai mică. Nu prea veneau oamenii la doctor. Acum de bine de rău există nişte programe naţionale, monitorizarea bolnavilor cronic este mult mai bună.
„Cred că România merge spre bine“
Ce v-a împiedicat să emigraţi după Revoluţie?
M.C.: Mi s-a părut greu să prind rădăcini în altă parte şi am găsit un sens în a sta aici, atât timp cât a existat o viaţă a elitelor. Aici era o societate destul de bună, aveam un sens al vieţii şi satisfacţia că unii pacienţi îmi erau recunoscători.
Regretaţi ceva din comunism?
M.C.: Nu fac parte din categoria celor care au momente de nostalgie după comunism. Cum s-a trăit în ultimii şase ani de comunism a fost ceva de domeniul absurdului. Nimic nu se compară cu frica faţă de partid şi cu dispreţul faţă de valoare care existau până în 90. În ciuda atmosferei generale, eu sunt optimist şi cred că România merge progresiv spre bine.
