Are un aer rebel şi este mereu o apariţie nonconformistă. Interesat de lookul său, a purtat multă vreme plete, iar acum e tuns trendy cu un pic de creastă. A fost primul artist român care şi-a făcut, după Revoluţie, piercinguri. Ducu propune ca blocurile comuniste din cartierele muncitoreşti ale Bucureştiului să fie acoperite de graffiti-uri viu colorate, cum a văzut el că s-au petrecut lucrurile în Germania de Est. Grafferii ar trebui să fie o „specie” protejată, şi nu una vânată de poliţie, este el de părere. În Occident sunt chiar invitaţi să-şi exerseze „mâna” în staţii de metrou, pe trenuri, pe autobuze sau pe clădiri. E adevărat însă că atunci când este cu voie de la stăpânire thrill-ul de mic infractor dispare.
Graffiti-ul e o artă serioasă, mai crede Ducu, care are, ca dovadă, un album imens, tipărit în Belgia, cu astfel de opere de artă urbană: „În loc să vedem blocurile alea de un gri jegos de prin Rahova şi Ferentari, mai bine i-am lăsa pe tinerii street artists să le mai învioreze. Trec adesea în drumul dintre cele două săli ale Teatrului Bulandra, de la Grădina Icoanei la Izvor, şi invers, pe lângă Librăria Cărtureşti. Acolo este pe o clădire dezafectată un desen imens de toată frumuseţea. Dă un aer viu spaţiului aceluia.”
„În fiecare loc în care m-am simţit foarte bine, mi-am pus un cercel”
„Nu ştiu exact de ce mi-am pus cercei. Aşa am avut chef. Primul mi l-am pus în 1991, când am fost prima dată în America, la New York. M-am dus cu gândul ăsta în cap. Cum ajung în State, îmi pun un cercel. Când m-am întors în ţară, a ieşit un scandal imens. Vaaaai, ce ruşine!!! Toată lumea a început să mă bârfească: «Ăsta precis e homosexual». Bineînţeles că pe mine m-a distrat toată mânia aia proletară. Şi când am prins ocazia, mi-am mai pus un cercel. În fiecare loc în care m-am simţit foarte bine, mi-am pus unul. La Tokio, în Belgia, în Germania, ultimul mi l-am pus anul trecut la Paris.”
Piercingurile funcţionează deci pentru Ducu Darie ca un fel de geografie subiectivă. În total are cinci cerceluşi de argint, trei în urechea stângă, doi în cea dreaptă, şi fiecare are povestea lui. Nici unul nu e de provenienţă românească, semn că Ducu Darie nu se simte cel mai bine acasă. „Dacă mi-am pus vreun cercel în Bucureşti? Fii serioasă! Cine se poate simţi fericit în oraşul ăsta?”
„De religie şi de politică nu se discută în masonerie”
„Ducu, spune sincer, eşti mason?” „Ha, ha. Bună întrebare. Nu am voie să-ţi răspund la ea. Dar sunt foarte pasionat de ştiinţele ezoterice, de cele serioase, nu de flacăra violet. Ştiai că «amin», cuvântul pe care îl rostim noi la sfârşitul fiecărei rugăciuni, e de provenienţă egipteană? Vine de la Amun Ra.” Ajuns la acest subiect, Ducu Darie a început să dezbată teme „grele” din istoria religiilor şi din ştiinţele ezoterice, de practici de magie albă, multe păstrate în ritualurile de la ţară încă din vremuri precreştine.
Strâns cu uşa, Ducu a recunoscut că a răsfoit şi „Codul lui Da Vinci”, carte pe care regretatul Adrian Pintea o numea „o manea mondeno-teologală”. „Din păcate, românii noştri iau lucrurile astea la grămadă: confundă parapsihologia cu ezoterismul, astrologia cu alchimia, amestecă religia cu magia, iar masoneria cu orgii sexuale, teoria conspiraţiei şi cu practici diavoleşti. Nu are nici o legătură. În lojile masonice regulare nici nu poţi intra dacă nu crezi în Dumnezeu. Dacă se adună mai mulţi de aceeaşi credinţă, cartea care se pune în mijloc este cea a respectivei religii, la noi Biblia, la alţii Coranul sau Tora.” „Şi e adevărat că voi conduceţi lumea?” „Asta e o prostie. De religie şi de politică nu se discută. E o cutumă.” „N-aţi planificat voi criza mondială?”, îl incit. „Daaa. Cu sute de ani înainte. Să fim serioşi. Atunci ar fi trebuit să nu ne lovească şi pe noi, ori criza asta ne-a buşit pe toţi”, râde el. „Păi, şi atunci care mai e şpilul? De ce să te faci mason dacă nu pui la cale măcar un război cât de mic acolo?”, m-am declarat dezamăgită. „Ideea e de autoperfecţionare. E vorba de spiritualitate, de fapt.”
Continuă proiectul lui Cojar, „Din însemnările unui necunoscut”
Chiar dacă nu am plecat „iluminată” din biroul directorului Teatrului Bulandra, femeie fiind, am făcut-o măcar mai dumirită. Ducu Darie a coborât în sală să lucreze la noul său spectacol, pe textul celui mai spiritualizat scriitor pe care l-a dat literatura universală, Dostoievski, „Din însemnările unui necunoscut”. Este un proiect început de regretatul Ion Cojar, pe care Ducu l-a moştenit într-un fel şi pe care îşi doreşte să-l finalizeze cât de curând.
„Port la gât toate simbolurile religiilor monoteiste”
Tot uitându-mă mai cu atenţie la el şi la mândreţea lui de cercei, am constatat că are şi la gât o
mulţime de zdrăngănele. „Hopaaa! Câte lanţuri ai?” „Multe. Zece cred. Port la gât toate simbolurile religiilor monoteiste. Am o cruce, desigur, Mâna lui Allah şi Steaua lui David. Şi dacii noştri erau monoteişti, dar, din păcate, nu au făcut medalioane. Pe lângă toate aceste simboluri ale religiilor monoteiste, mai am şi un ochi irlandez, celtic, o amuletă egipteană şi, de curând, mi-am luat de la templul Asaksa din Tokio un medalion budist.” „Eşti un spirit ecumenic?” „Da, aşa îi zice. Eu cred că Dumnezeu este unul singur şi că diferă doar formele noastre de adoraţie.”
Ori criza asta ne-a buşit pe toţi”, râde el. „Păi, şi atunci care mai e şpilul? De ce să te faci mason dacă nu pui la cale măcar un război cât de mic acolo?”, m-am declarat dezamăgită. „Ideea e de autoperfecţionare. E vorba de spiritualitate, de fapt.” Continuă proiectul lui Cojar, „Din însemnările unui necunoscut” Chiar dacă nu am plecat „iluminată” din biroul directorului Teatrului Bulandra, femeie fiind, am făcut-o măcar mai dumirită. Ducu Darie a coborât în sală să lucreze la noul său spectacol, pe textul celui mai spiritualizat scriitor pe care l-a dat literatura universală, Dostoievski, „Din însemnările unui necunoscut”. Este un proiect început de regretatul Ion Cojar, pe care Ducu l-a moştenit într-un fel şi pe care îşi doreşte să-l finalizeze cât de curând.