Viaţa le-a fost total schimbată atunci când au decis să înveţe un meşteşug tradiţional. Cel dintâi exemplu este al lui Ionel Cococi, din Vădastra – Olt. El modelează lutul după o tehnică milenară. La rândul ei, Mariana Enăchiţă, din Breasta – Dolj a creat, cu încă patru consătence, un atelier de ţesătorie. Comenzile curg deja în ambele cazuri. Doi oameni care îmbină talentul pentru artă cu pragmatismul afacerilor.
Istoria vie
A uimit până acum nu numai România, dar şi lumea întreagă, cu ideea de-a face vase din lut după un meşteşug vechi de 7.500 de ani. Am mers acasă la Ionel Cococi, în comuna Vădastra din judeţul Olt, să cunosc pe omul care şi-a descoperit vocaţia asta la 31 de ani – acum are 44, pe vremea când la el în sat veniseră specialişti de la Bucureşti, să vadă în detaliu tehnica în care se lucrau, cu peste şapte milenii în urmă, vasele din Cultura Vădastra. E un loc în care s-au găsit, încă din secolul al XVIII-lea, vase de diverse forme şi mărimi, unele pentru uz casnic, altele destinate cultului. Aşa cum specialiştii descriu deja în tratatele lor, Cultura Vădastra se întinde în sud-estul Olteniei, în sudul Munteniei, dar şi dincolo de Dunăre, în nordul Bulgariei. Suprema originalitate se găseşte însă în Oltenia. Şi poate că nu întâmplător destinul a făcut ca Ionel Cococi, născut pe aceste meleaguri, să încerce, şi chiar să reuşească, să dea viaţă istoriei.
Cum se face un vas după o tehnică milenară
Stau lângă el şi văd cum face un vas, în micul său atelier din spatele casei. Specialiştii, zice gazda mea, credeau că asemenea obiecte se pot face numai după nişte şabloane. Pe când noii mele cunoştinţe i-a venit ideea, atunci, în anul 2000, după ce stătuse mult timp în preajma experţilor şi le ascultase teoria despre modul în care se obţineau asemenea obiecte, să pună în practică tehnica. Lut a luat din spatele grădinii lui. Materia primă se găseşte în comună, mi se spune, în mai multe locuri, dar cu precădere pe marginea firului de apă care poartă numele – predestinat – Obârşia. E drept că trebuie să sapi la mai bine de un metru adâncime, ca să dai de lutul acela al cărui „glas” îl poţi auzi. Chiar meşterul spune că e o ciudată legătură între el şi bucata de pământ pe care o modelează. Ionel îmi arată cum face vasul. Iei o bucată de lut şi o întinzi bine, să fie rotundă. Acesta este fundul vasului. Altă bucată de lut, mai mare, o răsuceşti ca pe cocă, pe masa întinsă. Aşa se face o fâşie subţire, rotundă şi lungă. Ai luat unul din capete şi-l aşezi pe marginea fundului viitorului vas. Fâşia asta o încolăceşti, ca şi cum ar fi un şarpe, de jur-împrejurul bazei. Aşa se înalţă pereţii vasului. Nu există roata olarului, ca să modelezi lutul, să-l ridici din fuga învârtirului. Aşa lucrau şi strămoşii, aşa face şi Ionel azi. „Când am făcut primul vas am luat o tigaie. Acolo am aşezat fundul vasului”, îşi aminteşte Ionel. S-a dus apoi la specialiştii care încă mai erau la el în sat şi le-a arătat ce făcuse. Au rămas uimiţi. Nu le venea să creadă că cineva ar fi putut să resusciteze o tehnică milenară. Gazda îmi zice că nimeni pe aici, prin comuna lui, nu mai făcuse aşa, cel puţin de când e el născut. Dar nici de la părinţi sau bunici nu ştia să mai fi făcut cineva astfel de vase. Asta a fost chemarea lui.
Cuptorul de sub pământ
Văd apoi în curtea familiei Cococi cuptorul unde vasele se ard. Este o cavitate săpată la aproape doi metri sub pământ. Vasele sunt arse după aceeaşi tehnică pe care o foloseau strămoştii noştri. Cobori practic sub pământ, ca să faci focul. Asta, după ce vasele au fost aşezate într-un fel de burlan, cu gura foarte largă. La capătul de jos al orificiului e focul. „Aşa ardeau vasele şi oamenii de acum 7.500 de ani”, spune Ionel. Şi tot el adaugă motivul pentru care s-a apucat de treaba asta – „din curiozitate”. Dar şi ceva din interior care l-a împins să facă asta. Pur şi simplu din instinct. „Am învăţat tehnica asta experimentând, în aşa fel încât mi-am îmbunătăţit modul de a lucra. Poate că a fost un avantaj pentru mine că n-am ştiut nimic practic, la început. Doar teoria o cunoşteam. Ştiam cum se face, dar eu, lucrând, am învăţat singur”, îm explică omul, şi-l văd cu câtă însufleţire vorbeşte despre tot. Viaţa i s-a schimbat total celui care nu avusese, până în anul 2000, vreo legătură cu arta. Făcuse un liceu din domeniul construcţiilor de maşini. Ce e mai interesant este că meşteşugul i-a deschis alte orizonturi. Practica o tehnică străveche şi atunci tocmai spre istorie şi-a îndreptat atenţia, urmând cursuri universitare. Acum e absolvent exact în acest domeniu, al istoriei.
„Nimic din ce fac nu e în afara tradiţiei”
Ai dat forma vasului. Obiecte mai mici, ca nişte oale, cu burta largă şi gura îngustă, altele mari, suple. Cele mai spectaculoase sunt amforele. Au aproape o jumătate de metru înălţime. Dar mai face şi statuiete. Ele simbolizează fertilitatea. Au aceeaşi forma ca şi statuetele descoperite de arheologi la Vădastra. „Nimic din ce fac nu este în afara tradiţiei. Asta mi-am şi propus, să respect întocmai meşteşugul, forma, culorile”, precizează Ionel. Două zile stau la odihnă aceste obiecte pe care le face azi meşterul. Şi, înainte ca lutul să se usuce, Ionel îl îmbracă în linii şi, în final, în culori. Şi-a făcut singur nişte unelte mici – o spatulă, un trasor, un răzuitor. Mi le arată. „Credeţi că strămoşii noştri aveau alte unelte? Tot cu aşa ceva lucrau”, zice bărbatul, în timp ce-şi continuă treaba. Cu uneletele astea trasează liniile sub diverse forme – spirale simple sau duble, colţi de lup, linii unduitoare, ca şi cum ar fi curgerea apei sau a vieţii. Vasele au, după modelul din vechime, numai două culori – alb şi negru. Liniile sunt albe, iar restul corpului – negru. Omul intră dimineaţa în atelierul său.
Invitat să-şi expună produsele în toată Europa
Ionel a fost invitat, în 2001, la Universitatea de Arte din Bucureşti, să spună specialiştilor, dar şi studenţilor, cum a reuşit, prin muncă şi imaginaţie, să resusciteze o meserie care părea definitiv îngropată în pământul din care se scoseseră, în zilele noastre, doar fragmente ale unor vase vechi de mii de ani. Mai târziu, a fost chemat să-şi arate vasele, în expoziţii personale, în Paris, la sediul UNESCO. Asta s-a întâmplat în 2006, în acelaşi an ducându-se şi la Strasbourg, pentru ca în 2007 să fie la Bruxelles, dar şi în Germania, la Nuremberg, iar în 2008 fiind în Bulgaria, imediat după aceea în Italia, la Torino şi Milano. Bogat în deplasări se anunţă şi anul 2014. Meşterul a primit invitaţie tocmai din Japonia. La care adaugi şi prezenţa lui în România, pe la diverse târguri ale olarilor, de la Iaşi până la Sibiu şi Bucureşti. Peste tot, pe unde s-a dus, spune el, n-a arătat oamenilor doar vasele, pur şi simplu, ci şi altceva, mult mai important – povestea, de mii de ani, a unei meserii care, iată, n-a murit.
„Nu există criză economică pentru oamenii care muncesc”
Dar întrebarea e dacă un asemenea meşteşug poate fi azi şi profitabil. Răspunsul este mai degrabă optimist, după cum se exprimă Ionel Cococi. El a participat la cursul de antreprenoriat organizat de World Vision România. Una e să ştii o meserie, alta e să faci din ea o afacere. „Au fost lucruri foarte importante pe care le-am învăţat, care ţin de legislaţie, dar şi de buna organizare, de promovare, pentru că numai aşa poţi să te dezvolţi”, aud de la meşter. Şi-a pus la punct actele, ca persoană fizică autorizată, ştie să-şi ţină contabilitatea, şi-a făcut pliante. Şi-a făcut pliante în limba română, dar şi-n engleză. Ionel a câştigat, prin concursul de proiecte organizat de World Vision, 4.000 de lei. Cu banii aceştia şi-a modernizat atelierul. Dar cel mai mult, adaugă gazda mea, îl ajută platforma www.targuldelasat.ro, pentru că după ce s-a înscris acolo i-au crescut comenzile. „Mi se dusese, până acum, vestea doar din om în om. Internetul însă face minuni, e drept”, recunoaşte omul meu. Cea mai recentă comandă a venit din Spania, pentru 20 de vase mici şi trei mari. Pe urmă s-a trezit cu o firmă din România care i-a cerut să facă 100 de vase de mici dimensiuni. Şi dacă tot vorbim de dimensiunea vaselor, o dăm şi pe criza economică, de unde aflu cum înţelege Ionel să se adapteze vremurilor. Face mai mult vase mici, pentru că acestea sunt mai ieftine, la 50 de lei bucata. Mult mai greu se vând vasele mari, care ajung şi la 500 de lei bucata. „Nu există criză economică pentru oamenii care muncesc. Poţi găsi modalităţi de-a te adapta la vremuri. Dar să nu umbli totuşi la calitatea produsului”, spune cel care consideră că se află aproape de stadiul în care ar putea trăi numai din olărit.
Şcoală pentru o meserie milenară, la Vădastra
Autorităţile locale n-au stat nici ele cu mâna-n sân, sprijinind fenomenul pe care Ionel Cococi l-a stârnit în Vădastra. Aici s-a deschis, încă din 2003, o clasă care face parte din Şcoala de Arte şi Meserii din Slatina. Ionel e astfel şi profesr pentru copiii din Vădastra, cărora le deschide fabulosul trecut al acestui meşteşug, dar le arată şi cum se fac vasele. Dar planurile acestui om plin de energie nu se opresc aici. Vrea să amenajeze câteva camere în care să-i găzduiască pe vizitatori. Mulţi bat la poarta lui, dornici să vadă un meşteşug atât de vechi. Uşa atelierului său e deschisă mereu. Ce te faci însă că în zona asta nu există posibilităţi de cazare?! „Vreau eu să rezolv această problemă. Câteva camere dacă aşa face, ar fi perfect”, aşa mă despart de Ionel Cococi şi de vasele lui, care, deşi abia făcute de câteva ore, spun o poveste veche de mai multe milenii.
Femeile care vor să-şi depăşească statutul de gospodine
Stai toată viaţa acasă şi creşti copii? Câteva femei din comuna doljeană Breasta vor să-şi depăşească statutul de casnică, învăţând o meserie. Chiar şi una tradiţională, care ţine de îndemânarea cu care dai pânzei viaţă, formă, de la costume populare până la haine de toate zilele. Asta e povestea pe care mi-o spune Mariana Enăchiţă, la ea acasă, unde chiar la intrare văd următoarea inscripţie – „Asociaţia Meşteşugarilor Olteni”. O asociere care, pentru moment, înseamnă doar cinci femei din sat. Mariana şi cu încă o vecină de-a ei au fost la cursul de ţesătorie organizat de World Vision România. Ce să faci dacă aici, în sat, fetele nu mai învaţă, acasă, de la mamă sau bunică, să ţeasă. Ai nevoie de un meşter, venit cine ştie de unde, să-ţi arate ce şi cum se face.
A câştigat, printr-un proiect, patru maşini de cusut
Ai învăţat meserie, hai să vedem cum o aplici. Cele două femei au mers şi la alt curs, cel de antreprenoriat. Pe urmă au trecut prin concursul de proiecte. Mariana s-a înscris cu ideea sa de-a utila un atelier de croitorie. Bună idee, dovadă că a fost premiată, World Vision punând la dispoziţia noii asociaţii din Breasta trei maşini de cusut şi una de brodat, dar şi materie primă. Alte trei femei s-au alăturat primelor două care puseseră bazele asociaţiei. Aşa s-au pus pe treabă. După cum le-am găsit eu acum, că nu-şi mai vedeau capul de atâta muncă. Semn bun, dacă au comenzi.
Prima comandă importantă
Atelierul a fost deschis în luna mai 2013. La început au adus ce aveau pe acasă, lucruri vechi, pe care să facă practică. Au descusut un pulover vechi şi au făcut din el huse pentru telefon sau cipici. Dar au dat şi sfoară-n sat că pot să modifice, să repare haine. Şi lumea a venit, ba cu pantaloni sau cămăşi, ba cu haine mai groase. Vestea li s-a dus din om în om, pe la rude sau prieteni din alte sate, până-n Craiova. Oraşul e oricum destul de aproape de comuna asta. Le-au venit comenzi pentru lenherie de pat, costumaşe pentru copiii care participă la serbarea de Moş Crăciun. Când le-am întâlnit, lucrau de zor la salopete. Asta e prima lor comandă serioasă. De la o fabrică de confecţii din zonă. „Ei au foarte multe salopete de făcut, aşa că ne-au zis să facem şi noi o mică parte din comanda lor”, explică Mariana. Au de realizat, într-o lună, 85 de salopete, însemnând câte două piese pentru fiecare în parte – pantaloni şi jachetă. „Noi acum suntem în stadiul în care tot ce câştigăm reinvestim, mai ales în materia primă”, descrie Mariana proiectul pe care-l are pentru dezvoltarea micului atelier. Evident că femeile, când se duc acasă, sunt întrebate ce au de câştigat de pe urma acestei munci. Unii le iau aşa, mai în glumă, ca şi cum femeile, în loc să stea de copii şi să facă mâncare, stau şi-şi pierd timpul printre ace şi maşini de cusut. „Lasă, că nici de mâncare şi copii nu uităm. Dar trebuie să tye gândeşti şi la viitor, nu doar să stai cu capul în pământ, în curtea ta, după răsaduri, toată viaţa”, zice Mariana, foarte decisă în planurile ei. N-o să mai treacă mult timp, sunt convinse cele cinci femei, şi va începe să apară rodul efortului lor.
Ce se poate face la atelierul din Breasta
Le cer o listă a lucrurilor pe care le pot face, la comandă. Şi gazdele îmi descriu – veste, pulovere, şosete, halate. Se gândesc ele şi la covoraşe, la costume populare. Mariana ştie că pe piaţă există cerere şi pentru lucruri uzuale, dar şi pentru cele destinate zilelor de sărbătoare sau cu scop decorativ. „Vom avea nevoie de mai multă experienţă, o vom căpăta, de asta sunt sigură, şi atunci vom realiza şi costume populare”, ştie precis şefa asociaţiei cum arată viitorul.
Proiect european – alternativă la agricultura de subzistenţă
Care-i alternativa într-o asemenea zonă, în Breasta sau împrejurimi? Să munceşti cu ziua, mi se spune, în agricultură, pentru 35 sau 50 de lei. Să te duci cu vacile. Aşa câştigi vreo 20 de lei pe zi. Femeile de la atelier, în comparaţie, fac o lenjerie de pat pentru 65 de lei. Au avut până acum mai mult de 20 de clienţi, doar dacă ne referim la acest produs. Salopetele sunt mult mai ieftine – 15 lei bucata. E preţul impus de fabrică. Mariana are pentru 2014 un plan îndrăzneţ. Dacă tot a învăţat să scrie proiecte, cu ocazia cursului de antreprenoriat, dacă tot ştie deja care trebuie să fie raportul între calitate şi preţ, ştiind şi ce înseamnă promovarea, atunci vrea să se extindă. Pentru asta are nevoie de bani europeni. Vrea să depună un proiect pentru 10.000 de euro, din care să mai cumpere maşini pentru diverse operaţiuni din acest atelier. Va mai avea nevoie de încă o femeie, să fie în total şase. Doar un imbold au primit femeile din Breasta, îndemnate mai întâi să înveţe să ţeasă, apoi să-şi organizeze afacerea. Şi, uite-le, acum, că nu se mai opresc!…
