230 de femei, fiecare luptând, prin mijloacele ei, împotriva ocupaţiei naziste din Franţa. Într-o zi din ianuarie 1943, au fost urcate în tren şi deportate la Auschwitz-Birkenau. De la fete de 16 ani, la bătrâne de 67. De la intelectuale, la eleve şi muncitoare. 49 au scăpat.
A fost singurul grup de femei din Rezistenţa franceză trimis într-un lagăr de exterminare nazist. De regulă, prizonierii politici erau trimişi la Mauthausen-Gusen. Charlotte Delbo, poetă, a scris despre acest drum în “Le convoi du 24 janvier” (Convoiul din 24 ianuarie). Grupul a rămas în memoria lagărului prin faptul că, intrând pe poarta de la Auschwitz, au început să cânte Marseilleza. Una dintre ele, Annette Epaux, urma să intoneze din nou imnul naţional al Franţei când mergea spre camera de gazare.
În ochii mei, veţi vedea sute de mii de ochi holbându-se la voi
Cele mai multe dintre femei erau comuniste şi cu foarte puţină educaţie. Femeile au fost duse la Birkenau, apoi la Raisko şi, după un an, au fost trimise la Revensbruck (lagăr nazist pentru femei).
Charlotte Delbo, împreună cu soţul ei, împuşcat la o lună după arestare, distribuiau materiale împotriva naziştilor şi făceau parte din grupul de rezistenţă adunat în jurul filosofului Georges Politzer.
Marie-Claude Vaillant Couturier (Marie-Claude Vogel), fiica editorului revistei “Vu” a publicat pamflete şi foi împotriva regimului de ocupaţie din Franţa. A fost arestată după ce a căzut într-o capcană întinsă de poliţia franceză unei părţi a Rezsitenţei. Toţi bărbaţii care erau cu ea au fost împuşcaţi, iar ea a fost deportată. A stat la Auschwit 18 luni şi a fost transferată la Ravensbruck în august 1944, a fost eliberată la sfârşitul lui aprilie 1945.
“Uitaţi-vă la mine. Pentru că în ochii mei veţi vedea sute de mii de ochi holbându-se la voi şi în vocea mea veţi auzi sute de mii de voci acuzându-vă“, le-a spus Marie-Claude Vaillant-Couturier lui Gorin, Bormann, Donitz şi von Ribbentrop. Citiţi mărturia ei de la procesele de la Nuremberg aici.
Danielle Casanova, eroină a comuniştilor, membră a Partidului Comunist, a scris şi distribuit manifeste şi a colaborat cu ziare şi reviste în ilegalitate. Prinsă în 1942, a fost trimisă la Auschwitz şi a murit de tifos în mai 1943.
Alte femei din transport erau:
Marie-Claude Vaillant-Couturier, fiica editorului Lucien Vogel, preamărită ca eroină comunistă, avea să depună mărturie în procesele de la Nuremberg
France Rondeaux, verişoară a lui Andre Gide
Vittoria “Viva”Dabeuf, fiica liderului socialist italian Pietro Nenni
Simone Sampaix, fiica editorului L’Humanite
Marie “Mai” Politzer, soţia sociologului Georges Politzer
Adelaide “Heidi” Hautval, doctor. Ea a salvat vieţile multora în lagărul de concentrare şi va depune mărturie împotriva atrocităţilor medicilor nazişti.
Helene Solomon-Langevin, fiica fizicianului Paul Langevin
Laure Gatet, cercetătoare
Madeleine Dechavassine, cercetătoare
Danielle Casanova– elogiată ca martiră comunistă
Mărturii din lagărul de exterminare.”Auschwitz et Apres”-Charlotte Delbo
“Am murit la Auschwitz, dar nimeni n-a ştiut-o.”
“Sunt înconjurată de camaradele mele. Îmi găsesc locul în căldura pe care noi am creat-o şi pentru că trebuie să ne întoarcem mereu, mă gândesc la rolul apelului: este apelul de dimineaţă- ce titlu poetic ar fi- chemarea dimineţii. Nu mai fac diferenţa între zi şi noapte”.
“Nu mai aveam un soţ de partea cealaltă. Aşteptam o poveste. Nu, se întorc în paturile lor de metal. Fiecare merge la locul ei, cu privirea în gol. Iar celelalte, care voiau să ştie, se aşezau mai aproape de ea, lângă cele cu care ea se înţelegea mai bine, ca să o întrebe. Am rămas unde eram. Nu m-am dus lângă Regina, pe care o plăceam, nici lângă Margot. Şi nici una dintre cele ale căror nume fuseseră strigate alături de al meu, de dimineaţă, nu se mişca. Ştiam”.
“Buzele se mişcă, dar nu se aude nici un sunet. Anxietatea îţi inundă fiinţa, o anxietate precum visele care te cotropesc. Asta înseamnă să fii moartă? Buzele încearcă să vorbească, dar gura îţi este paralizată. O gură nu poate forma cuvintele când e uscată”.
“Este prima masă de după înmormântare, când cineva încearcă să regăsească cuvinte familiare şi îşi găseşte forţa de a se adresa celorlalţi, care beau şi mănâncă. Şi cel care vorbeşte spune: ‘Nimic nu îţi înalţă spiritul ca iubirea pe care ai avut-o pentru un bărbat sau pentru o femeie- ea îţi rămâne întipărită pe viaţă- şi nu mai ai nevoie de nimeni altcineva’. “
“Este întodeauna un moment în care frigul îţi pătrunde mai adânc în oase, nuditatea rece. Cerul pare mai luminos. Este zi. Îi spun ‘zi’. Îi spun zi, deşi ne trezim la trei de dimineaţă. Este zi cât o eternitate. Ziua s-a transformat în noapte”.
Recent, povestea celor 230 femei au fost spusă de englezoaica Caroline Moorehead, într-o carte-document numită “A train in the winter”.
Surse:
BBC News
Boston.com
HistoryToday.com
Wikipedia.fr
Womenshistory.about.com
