Câteva desene sunt de la Mărăşti, din 1917. O inedită mărturie despre o pagină însemnată a istoriei noastre. Este pentru prima dată, după 95 de ani, când aceste desene văd lumina zilei, ele fiind păstrate de nepotul eroului, Crişan Rădulescu.
Caietul şi creionul, în raniţa soldatului Bărbulescu
La atac, fraţilor! Sună gornistul. Sudoare, teamă, curaj, totul învăluit în praf, în schije. Explozii peste tot. Pământul se cutremură. Suntem în mijlocul Primului Război Mondial, pe câmpurile de luptă ale României. Au trecut deja 95 de ani de atunci? Ca o clipă, şi te poţi întoarce în timp, să simţi praful de puşcă şi groaza. Să vezi totul. Până şi chipul soldaţilor. Şi îndârjirea lor. Cineva este acolo, un soldat, pe numele său Dincă Barbu Bărbulescu, din Regimentul 18 Infanterie Gorj. Aleargă între linii, duce corespondenţa de la comandanţi către ofiţerii care trebuie să pună în practică planul de atac. Duce şi scrisori către camarazii săi de arme. Face şi muncă de topografie, pentru că de meserie este pictor de biserici. Ştie să deseneze foarte bine. Are în raniţă, pe lângă toate celelalte lucruri, şi un carneţel cu foi albe. Şi un creion. Traversează satele, trece printre soldaţi, vede bătăliile, ofensiva, retragerea, vede groaza, vede case distruse de bombardamente, ţărani care fug din calea prăpădului, dar şi oameni care se opresc să-şi tragă sufletul şi să ia o gură de apă dintr-un izvor, vede şi soldaţi care se opresc să mănânce pe fugă ori soldaţi care stau de pază, îngânând câte un cântecel sau aducându-şi aminte de satul lor. Ochiul desenatorului observă toate aceste lucruri. Şi din fuga sa, la datorie, o clipă se opreşte Barbu Bărbulescu, scoate din raniţă caieţelul şi creionul, iar mâna-i fuge pe foaia albă. Linii, puncte, mare atenţie la detalii, la chipuri, la lacrimi, la durere. Totul trebuie să fie acolo, în desen. Aproape că e o fotografie. A surprins un crâmpei din războiul acesta, care pare să nu se mai termine, şi care răscoleşte fiecare centimetru de Românie.
CITEŞTE ŞI În căutarea lui Mircea cel Bătrân. Descoperirea SENZAŢIONALĂ de la Tismana
Schiţe şi coduri ale planurilor de atac din Primul Război Mondial
Barbu e mehedinţean de origine, s-a născut în 1883, în satul Gemeni. Talentat la desen, a urmat studii de pictură în Craiova şi apoi s-a stabilit în Tismana. S-a căsătorit repede, la 23 de ani, cu Elena Cocârlă, la biserica al cărei hram este Izvorul Tămăduirii, din localitatea aceasta. E biserica la care el lucrase, ca pictor, încă de la 19 ani. Ce învăţase foarte bine era să facă proiecte. Nu pictai o biserică aşa, oricum. Trebuia să faci mai întâi un proiect, adică să desenezi, în cel mai mic detaliu, cum va arăta biserica pe care tu doreai s-o pictezi. Te prezentai cu proiectul la licitaţie, organizată de biserică, unde veneau şi alţi pictori. Cel mai bun câştiga. Barbu devine în scurt timp cunoscut pentru talentul său în toată Oltenia, şi înainte, şi după Primul Război Mondial. Dacă te uiţi azi la proiectele pe care le făcea, să vezi câtă minuţiozitate era în fiecare desen, îţi dai seama cu câtă grijă respecta fiecare linie, fiecare punct. Aşa se explică şi creionările lui din timpul războiului, majoritatea făcute în anii 1916 şi 1917, peste tot, prin România, pe unde frontul l-a dus, şi în Oltenia, şi în Moldova. Detaliile acestor schiţe, faptul că poţi să te întorci în timp, privindu-le, să fii acolo, în focul luptei, fac din acestea, câteva zeci la număr, un adevărat fotoreportaj, dacă e să vorbim în termeni jurnalistici. Nimic n-a aruncat, după război, Barbu Bărbulescu. Nu mai vorbim de desenele sale. Dar a păstrat până şi plicurile de la scrisorile pe care le ducea soldaţilor, pe front. A păstrat şi schiţele planurilor de atac. Dacă stăpânea creionul pe hârtie atât de bine, ofiţerii l-au luat pe Barbu să realizeze aceste schiţe, tocmai pentru că el era atent la orice detaliu în parte. Şi a mai păstrat din război un carneţel în care sunt trecute toate codurile folosite pentru întocmirea planurilor de luptă. Văd o schiţă denumită “schiţa 5”, pentru atacul care urma în de 20 mai. Nu este scris şi anul, din păcate.
Desene de la Mărăşti – 1917
Carneţelul cu foi albe pe care Barbu Bărbulescu îl foloseşte la desenele sale, suprinzând imagini ale războiului are pe ultima filă o însemnare cu totul deosebită – “Mărăşti, 1917”. Te uiţi la desenele acestea, pe cât de vechi, pe atât de clare, neşterse de timp. Parcă ai fi acolo, în mijlocul acelei mari bătălii a neamului românesc. La doi paşi de tine, soldaţii trec un râu. Sunt în plin atac. Altul soldat aleargă şi în spatele său pământul e răscolit de bombe. Observi ultima răsuflare a ostaşului, străpuns de schije. Chipul său va fi totuşi nemuritor. Se află în acest carneţel. Dar mai sunt şi alte însemnări, pe fiecare desen, unde a fost el făcut de către Barbu Bărbulescu. Vede nişte case distruse de bombardamente, în satul Măreşti, pe 9 august 1917. Sunt câteva imagini de la Surduc, pe 15 şi pe 16 august 1916. E prezentat şi un înalt ofiţer, în faţa trupelor, citind ordinul de luptă. Un moment de linişte, la Dărmăneşti, în judeţul Bacău, cu un soldat care stă de gardă, pe 15 februarie 1918. Iată şi durerea unui soldat rănit, mergând pe drum, sprijinindu-se de o cârjă, bandajat la un ochi, surprins în ziua de 15 august 1916. Parcă ar fi imaginea unei ţări aflată, în timpul acela, la mare ananghie, când inamicii veneau peste noi.
Binoclu primit de la generalul Berthelot
Foarte mulţi ani a fost îmbrăcat cu haina militară Barbu Bărbulescu, din 1905, când s-a înrolat, la 22 de ani, până în 1918, fiind demobilizat abia după făurirea României Mari. Dar chiar şi după aceea a fost chemat la oaste, în fiecare an, pentru a face instrucţie, şi asta până în 1931. Cu puţin timp înainte ca România să intre în Primul Război Mondial, omul îşi face un autoportret. Aşa vezi, în anul 1914, un tânăr surâzător şi optimist. Autorul se prezintă, într-un colţ al tabloului- “Ghiţă Dincă Barbu, zis Bărbulescu, pictor de biserici, născut în 1883, 8 aprilie, căsătorit cu Elena”. O cu totul altă imagine, de data asta în câteva fotografii, poţi să-l vezi pe acelaşi Barbu, soldatul, în plin război. Dincolo însă de chipul obosit, de hainele militare care poartă apăsarea luptelor, se remarcă ochii artistului, pătrunzători. Barbu devine caporal, în 14 februarie 1917, iar la sfârşitul războiului are pieptul plin cu decoraţii, între care se remarcă Virtutea Militară şi Steaua României. Există şi o scurtă poveste a momentului în care a fost decorat cu Steaua României, când pictorul Bărbulescu primeşte un binoclu, în semn de înaltă preţuire, tocmai de la şeful Misiunii Militare Franceze în ţara noastră, generalul Berthelot. Pot să vă spun că e un binoclu de care te poţi folosi foarte bine şi azi. Are un sistem prin care se pot schimba lentilele, în funcţie de spaţiul în care te afli, dacă ai nevoie să observi puncte aflate la mare depărtare sau în apropiere. Doar l-am încercat! Se află, alături de toate celelalte lucruri – desene, schiţe, carnete, fotogafii – în grija lui Crişan Rădulescu, nepotul dinspre mamă al lui Barbu Bărbulescu. Nepotul locuieşte în oraşul gorjean Tismana. El însuşi om trecut de 60 de ani, geolog de meserie, care a păstrat toată viaţa moştenirea bunicului. “Nimic nu am vrut să se piardă. Vreau să las mai departe, copiilor mei, ceea ce eu cred că este o comoară”, spune cu însufleţire Crişan Rădulescu.
Muzeul Militar Naţional – “sunt lucruri unice”
Este cu adevărat o comoară, ne-au confirmat asta chiar specialiştii de la Muzeul Militar Naţional, pe care i-am întrebat ce părere au, de pildă, despre desenele făcute de Barbu Bărbulescu, aproape ca nişte fotografii, care suprind unele dintre mai dramatice momente din istoria României. “Sunt nişte lucruri absolut excepţionale. E adevărat că mai există carnete cu însemnări şi schiţe din Primul Război Mondial, dar desenele acelea sunt stângace, altele prezintă sumar anumite momente de viaţă şi de luptă. Dar în colecţia aceasta, de la Tismana, sunt lucruri unice”, ne-a spus Ioan Scafeş, şeful Secţiei de Istorie Militară Modernă. Numai că, aşa cum e o vorbă la noi, la români, faptele bune trebuie să fie neapărat pedepsite. Drept pentru care, după venirea comuniştilor la putere, Dincă Barbu, considerat un chiabur, este arestat, în 1953, şi un an din viaţă şi-l petrece în închisoare, sub pretextul că nu şi-ar fi muncit pământul. Nu mai conta că omul acesta fusese decorat de Regina Elisabeta a României, în 1908, pentru efortul său, alături de alţi intelectuali gorjeni, de a transforma localitatea Tismana în staţiune turistică. Nu mai conta nici faptul că toată viaţa lui pictase peste 50 de biserici din întreaga Oltenie, şi nici că, în două mandate, fusese primar al comunei Tismana, în perioada interbelică. După o oarecare schimbare de macaz politic, la Bucureşti, lui Barbu Bărbulescu i se recunosc meritele. Ca o ironie a sorţii, tocmai în ultimul său an de viaţă – 1967 – pictorul şi ostaşul din Primul Război Mondial primeşte medalia “Virtutea Ostăşească”, prin Decretul 717 din 28 iulie, al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România.
Scara vieţii
Stăm acum în casa bătrânească din centrul Tismanei. Chiar în camera în care, cu 45 de ani în urmă, s-a stins Dincă Barbu Bărbulescu. Nepotul ne povesteşte că tot în camera asta bunicul picta icoane. Nu departe de Tismana, în biserica de la Pocruia, se păstrează şi azi icoane de-ale lui. Pictorul însă nu se apuca de treabă decât după ce se ruga. Aşa era obiceiul lui, se închina, cerând lui Dumnezeu limpezimea minţii, pentru muncă. Parcă simţindu-şi sfârşitul, realizează un tablou de mari dimensiuni, în 1967, în care prezintă “Scara vieţii”. Sunt toate etapele existenţei umane, începând cu şcoala, căsătoria şi continuând cu munca. Ajuns în capătul cel mai înalt al “scării”, la 50 de ani, omul se opreşte, să-şi tragă sufletul, apoi se pregăteşte de coborâre, spre ultima parte a existenţei sale pe pământ. Interesant este că, în mijocul tabloului, autorul prezintă viitorul – vapoare, trenuri, avioane. Ştia atfel că lumea va continua să existe şi după ce el nu va mai fi. Şi era convins de minunăţiile tehnicii, care vor apărea în viitor, dar pe care el nu le vedea, la 84 de ani, decât în imaginaţie. Noi avem, în schimb, şansa de a vedea azi, datorită talentului şi curajului de care pictorul Barbu Bărbulescu a dat dovadă pe câmpul de luptă, cu 95 de ani în urmă, imagini unice din trecutul României…
