Cannes, ploaie de stele şi scandaluri celebre

Cu polemici, filme fluierate, sâni expuşi şi staruri din lumea întreagă, Festivalul de la Cannes, numit şi Croisette, a căpătat o reputaţie marcată de scandaluri. Anul acesta, al 65-lea Festival de la Cannes se pregăteşte să scrie un nou capitol în lunga sa istorie de cel mai mediatizat dintre festivalurile de film din lume.

Dintre scandalurile, anulările, manifestaţiile ostile sau idilele consumate la Cannes în timp, multe au rămas în anale. Ediţia 2012 cuprinde 22 de filme înscrise în competiţie, palmaresul şi Palme d’Or urmând a fi dezvăluite pe 27 mai.

Celebritatea a debutat prin poveştile starletelor. În 1954, Festi­valul de la Cannes avea încă un iz provincial, interviurile se dădeau în bistrouri, actorii se duceau la proiectarea filmelor în picioarele goale şi şedinţele foto aveau loc în decor natural, pe plajă sau în balcoanele hotelurilor. Tinerele actriţe se lăsau fotografiate în faţa localnicilor amuzaţi.

În 1939, „Cocoşatul de la Notre Dame” urma să deschidă la 31 august primul Festival interna­ţional de la Cannes. Cu susţine­rea guvernului, diplomatul Philippe Erlanger dorea să contrapună evenimentul festivalului Mostra de la Veneţia, devenit mijloc de propagandă fascistă. Dar Polonia este invadată, războiul declarat şi festivalul anulat.

În 1946, „adevăratul” prim festival de la Cannes a premiat 11 filme, câte unul pentru fiecare ţară reprezentată şi mai multe capodopere ca „Roma, oraş deschis”, a lui Roberto Rossellini, care au inaugurat stilul neorealist.

În 1948 şi 1950 festivalul nu a avut loc din cauza lipsei finanţă­rii într-o Franţă în plină recons­truc­ţie după război.

În 1954, Gina Lollobrigida şi Sophia Loren au întors capetele tuturor şi au lansat mitul fru­mu­­seţii senzuale italiene. Robert Mitchum a fost păcălit în timpul unei şedinţe foto când o starletă britanică, Simone Silva, a decis să-şi dezgolească sânii în faţa lui. Clişeul, cu cei doi plini de zâmbete, a făcut înconjurul lumii, scandalul a devenit enorm, iar „eroii” au fost rugaţi să revină în SUA. De la o zi la alta, lumea întreagă aflase de Croisette, noul loc de pierzanie situat pe Coasta de Azur. Staruri şi ­fotografi îşi dădeau cu toţii întâlnire – legenda Cannes se năş­tea printr-un scandal.

O arenă cu lovituri permise

După show-ul starletelor, sălile obscure intrau rapid în pauză. Publicul din Cannes este reputat a fi reticent şi o adevărată bătălie avea loc anual în faţa marelui ecran. În 1960 „Aventura” regizorului Antonioni a provocat o adevărată furie în rândul spectatorilor. Echipa a fost copios fluierată, s-a aruncat chiar cu roşii. În acelaşi an, „La dolce vita” a lui Federico Fellini declan­şează polemica şi atrage fulgerele Bisericii Catolice, care ame­nin­ţă cu excomunicarea credin­cioşilor care vor privi pulpele şi opu­lentul piept ale Anitei Ekberg. Se poate visa o publicitate mai frumoasă pentru un film care va obţine Palme d’Or? În mai 1968, François Truffaut şi Jean-Luc Godard pun paie pe foc urcând pe scenă pentru a închide spectacolul din solidaritate cu muncitorii care erau în grevă. Festivalul capotează înainte de termen, o premieră.

Anii ’70 rămân cei ai tuturor exceselor şi ai tuturor pasiunilor. În 1973, două filme provoacă un torent de insulte: „Mama şi târfa” şi „Marea înfulecare”. Pentru primul, realizatorul Eustache iese de la proiectare sub protec­ţia actorilor săi din cauza amenin­ţărilor. Pentru al doilea, Marco Ferreri face frondă trimi­ţând bezele ziariştilor şi spectatorilor ultragiaţi de un film pe care îl considerau „imund şi scatologic”. Acelaşi scenariu în 1987, când Maurice Pialat obţine Palme d’Or cu „Sub soarele Satanei” – a ridicat pumnul în faţa sălii şi a lansat printre fluierături: „Dacă voi nu mă iubiţi, aflaţi că nici eu nu vă iubesc”. O reacţie destul de temperată comparativ cu cea a lui Quentin Tarantino şapte ani mai târziu, când a arătat degetul mijlociu unei părţi a publicului care contesta marele premiu pe care îl obţinuse pentru „Pulp Fiction”. În arena de la Cannes toate loviturile sunt permise şi festivalul s-a obişnuit în final cu astfel de ieşiri care fac sarea şi piperul legendei sale, cum a fost cazul pentru filmul Crash al lui David Cronenberg sau mai recent ­pentru filmul Antichrist al lui Lars Von Trier, când violenţa unor scene a sfârşit prin a goli o parte a sălii.

Fără tabuuri

Aşa cum susţine un ziarist francez: „O bună polemică permite unui film să iasă din lot. Când sunt 22 de lung-metraje în compe­tiţie şi peste 30 prezentate în paralel, o bună dezbatere mediatică – aşteptată de altfel de presă în fiecare an – poate duce la un succes în sală şi la asigurarea vânzărilor în plan internaţional. Deşi a face scandal în zilele noastre rămâne ceva complicat – filmul a ridicat aproape toate tabuurile”.

În 1980, conducerea festivalului a înmulţit subterfugiile pentru a putea proiecta halucinantul „Stalker” al lui Andrei Tarkovski, sub nasul sovieticilor. Bobinele au venit sub un nume fals, proiectantul s-a închis în cabină şi delegaţia sovietică s-a plim­bat furioasă de la un capăt la altul al bulevardului Croisette pe tot timpul proiectării filmului. În 2011, venit să-şi prezinte filmul „Melancholia”, realizatorul danez Lars Von Trier a provocat presa declarând că „îl înţelege” pe Hitler ca „bărbat”. A fost declarat persona non grata de către Consiliul de Adminis­traţie al Festivalului.

Stres şi ştrasuri

În ce priveşte starurile, în cele 12 zile cât durează evenimentul de la Cannes, toţi sunt stresaţi, mitraliaţi de zecile de fotografi şi un derapaj necontrolat poate vira rapid într-un scandal. Şi, cu toate că uşile hotelurilor de lux rămân închise, cele mai mari scandaluri au sfârşit prin a circula pe Croisette. În rolul de amanţi teribili, Johnny Depp şi manechinul Kate Moss, care în anii ’90 s-au remarcat în Eden Roc, hotelul cel mai şic din regiune. Primul şi-a câştigat reputa­ţia de „spărgător” de camere, a doua a fost rugată să-şi facă valizele după nopţi considerate prea zgomotoase de către clientelă.

Mai grav, scandalul a ajuns şi până la juriu, uneori manipulat sau forţat în votul său. În 1979, romanciera Françoise Sagan, care prezida competiţia, a dezvăluit secretul că a fost presată să voteze în favoarea „Apocalypse Now”, film pentru care nu avea nici o preferinţă. Rezultatul a fost refuzul de a i se deconta notele de plată, colosale la acea vreme, de peste 15.000 franci, din care 2.500 doar pentru telefon.

Evident, toate astea lasă pete pe covorul roşu, pe care este bine să urci mereu cu pru­denţa unui idian Sioux. Isabelle Adjani a cunoscut trista expe­rien­ţă în 1983, când a urcat treptele gloriei fără nici un flash fotografic. Toţi fotografii au decis să o boicoteze pentru că, cu câteva ore mai devreme, refuzase să se fotografieze cu echipa filmului „Vară mortală”. Ultima care a făcut senzaţie rămâne Sophie Marceau, când, la o mişcare bruscă, un din sân i-a ieşit din rochie în faţa presei din întreaga lume. Încă o dată, fotografia unui sân dezgolit a făcut turul planetei.

Destinul unei staţiuni

Aflat la malul Mediteranei, oraşul Cannes este cunoscut în lumea întreagă pentru festivalul său de film, pentru staruri, plaje şi Croisette, miticul bulevard realizat între 1856 şi 1863. În timp, a devenit sinonim cu luxul, fiind mărginit de hoteluri prestigioase şi buticuri de bijuterii la umbra palmierilor. În 2001, bulevardul Croisette a fost clasat în patrimoniul general. A fost folosit ca decor pentru numeroase filme, printre care ­„Mâna”, al lui Alfred Hitchcock. La începuturi, Cannes era un mic sat mediteranean de pescari şi de călugări şi abia în secolul al XIX-lea localitatea a luat avânt datorită în special lordului Henry Brougham and Vaux, mare Cancelar al Angliei, care s-a instalat şi a atras apoi aristo­craţia engleză şi europeană, care a ridicat magnifice locaţii secundare pentru iarnă. Asemenea majori­tăţii staţiunilor de pe Coasta de Azur şi Riviera, oraşul a cunoscut, prin această popula­ţie de prestigiu, o dezvoltare fără precedent. În 1848, Alexandra Feodorovna Zkrypi­ţin, soţia consulului Franţei la Moscova, Eugene Tripet, s-a îndrăgostit de Cannes şi a antrenat aristocraţia rusă.

Astăzi, Cannes rămâne de neocolit 12 zile, sute de actori şi profe­sionişti ai filmului, mii de ziarişti şi cohorte de cinefili şi de curioşi invadează Croisette în fiecare an în luna mai. Smokingurile şi rochiile de seară sunt obligatorii pe scările care duc în Palatul Festivalurilor, inaugurat în 1983. Cannes este însă şi locul „Pieţei filmului”, una dintre întâlnirile care contează cel mai mult în astfel de afaceri.

Şi, ca în fiecare an, toată lumea se regăseşte seara la petrecerile din ce în ce mai somptuoase. La Cannes ca la Cannes.

Gotha hibernală

În ajunul primului război mondial, Cannes avea printre rezi­denţii săi pe timpul iernii nume celebre: prinţul de Walles, Eduard al VII-lea, regina Victoria şi fiul ei, lordul Gladstone, Marele Duce Nicolae al Rusiei, prinţul Christina al X-lea al Suediei, prinţul Eugene de Suedia, Chris­tina al X-lea Danmarcei, Albert primul rege al Belgiei, Don Pedro al II-lea de Alcantarra, împăratul Braziliei, prinţul indian Maharajah de Baroda, şahul Persiei, regina Sophia a Olandei, Contele de Paris, preşe­dintele Mac Mahon.