Erau militari, studenţi şi opozanţi politici polonezi, proveniţi din închisoarea Tarnow de lângă Cracovia şi din lagărul german Dachau, cărora li s-au adăugat prizonieri politici germani deja deţinuţi în lagărul Sachsenhausen de lângă Belrin, scrie publicaţia catolică italiană Avvenire, citată de Agerpres.
Alţi aproximativ 3.000 de prizonieri au fost deportaţi de la Varşovia până în septembrie.
Lagărul, născut drept unul de carantină şi triere a polonezilor – militari, opozanţi politici, intelectuali – deţinea şi evrei, dar în număr limitat şi arestaţi ca opozanţi politici. Numai cu începere din 1942 Auschwitz a devenit locul primar de exterminare a evreilor din Europa: un milion 100.000 de evrei deportaţi, dintre care aproape un milion asasinaţi. În total, au existat 200.000 de deportaţi care nu erau evrei.
Lagărul a fost construit la marginea oraşului Auschwitz, un nod feroviar situat lângă căile de comunicaţie principale. Auschwitz, în poloneză Oswiecim, era un oraş important, care în cursul istoriei trecuse de mai multe ori de la dominaţia germană la cea poloneză. Având o populaţie majoritar evreiască, era un important centru de cultură religioasă ebraică, astfel că era numit “Ierusalimul de la Oswiecim”.
Odată cu ocupaţia nazistă a Poloniei, evreii din întreaga regiune au fost aduşi în oraş. În aprilie 1940, atunci când s-a decis construirea lagărului, ei au fost folosiţi la lucrări. Încă de la început a fost conceput ca lagăr foarte mare, de 40 km pătraţi, destinat să primească 10.000 de prizonieri. În mai 1940, ofiţerul SS, Rudolf Höss, a fost numit şeful lagărului.
Auschwitz 1 a reprezentat primul nucleu al celui care urma să devină un adevărat oraş de concentrare, format din trei lagăre şi 39 de sublagăre. La începutul lui 1942, s-a adăugat Auschwitz II (Auschwitz-Birkenau), destinat în principal exterminării evreilor. În octombrie 1942, a fost creat Auschwitz III (Auschwitz-Monowitz), destinat prizonierilor folosiţi ca sclavi în uzina grupului industrial chimic german, IG Farben. Acesta se instalase la Auschwitz în 1941, transferându-i şi pe angajaţii întreprinderii, cu familiile lor.
Localitatea a fost transformată într-un model de oraş modern, de avangardă din punct de vedere urbanistic. Simultan toţi evreii din oraş au fost închişi în ghetouri de unde au fost deportaţi la Auschwitz-Birkenau.
Gazarea cu Zyklon B, un compus pe bază de cianură, a fost introdusă la Auschwitz 1, la 3 septembrie 1941, pe 600 de prizonieri de război sovietici şi 250 de polonezi bolnavi iar ulterior adoptată în întreg complexul Auschwitz. În 1943, lagărul de la Auschwitz-Birkenau a devenit centrul principal de exterminare a evreilor. Gazările au fost întrerupte în noiembrie 1944 iar lagărul a fost eliberat de trupele sovietice la 27 ianuarie 1945.
Perioada dintre iunie 1940 şi începutul lui 1942 a fost destinată în principal prizonierilor polonezi, în total 150.000 dintre care 75.000 nu au supravieţuit.
Prima mărturie directă din lagăr este cea a ofiţerului din armata poloneză Witold Pilecki, care a supravieţuit Auschwitzului, fiind însă acuzat de spionaj şi asasinat de comunişti în 1948. El s-a lăsat arestat în septembrie 1940 pentru a putea intra în lagăr şi a organiza aici rezistenţa. A rămas până în 1943, când a reuşit să evadeze. Lui îi aparţin rapoartele furnizate încă din noiembrie 1940 guvernului polonez în exil şi guvernelor aliate privind condiţiile dure ale lagărului.
