Statele membre UE sperau luni că Executivul comunitar va prezenta un pachet de măsuri de stimulare a producătorilor, pentru ca aceştia să-şi diminueze producţia de lapte, pentru a ajusta oferta la nivelul cererii şi a permite preţurilor să-şi revină. Care sunt implicaţiile asupra României?
Dorin Cojocaru, preşedintele Asociaţiei Patronale Române din Industria Laptelui (APRIL), arată că au existat discuţii mai vechi şi propuneri şi la Consiliul UE, privind reducerea producţiei de lapte. Ele însă nu au fost agreate de către ţările mari producătoare. „După apariţia embargoului rusesc, în anul 2014, prin lunile iulie-august, care s-a suprapus cu desfiinţarea cotelor de lapte, la 1 aprilie 2015, ideea a fost să se reimplementeze sistemul de cote, ca o soluţie-tampon la embargou, astfel ca marii producători să nu mai producă atât de mult pentru piaţa europeană“, explică expertul.
Care a fost mecanismul de generare a acestei crize de supraproducţie? Cojocaru arată că Europa s-a pomenit cu o producţie foarte mare de lactate, cu care nu avea ce face, care s-a suprapus peste embargoul rusesc, ceea ce a dus la o presiune în jos pe preţuri, prin creşterea foarte mult a ofertei din piaţă. Cele mai mari state europene producătoare de lactate sunt Olanda, Franţa, Germania şi, mai nou, Italia, după desfiinţarea cotelor, dar şi Polonia.
Care este situaţia României? Ţara noastră nu a realizat niciodată cota de procesare alocată de Comisia Europeană, totuşi, fiind în UE, preţul european al laptelui afectează foarte mult piaţa românească, „şi nu cum s-ar crede – pe lapte ca materie primă, pentru că importul de lapte materie primă se joacă undeva pe 10 – 15%, chiar în 2014 a fost sub 7% din totalul laptelui procesat“, spune liderul APRIL.
„România produce mult lapte, dar sunt mai multe canale. Există lapte pentru procesare, lapte vândut direct pe Ordinul 111 din 2008 al ANSVSA, şi lapte pentru consum. România produce anual 4-4,5 milioane tone de lapte. Până pe 1 aprilie 2015, noi aveam voie să folosim pentru procesare 1,2 milioane tone de lapte. Numai că noi nu procesam mai mult de un milion de tone de lapte“, explică Dorin Cojocaru, detaliind că România procesa anual „undeva pe la 880-900.000 tone pe an“. În plus, ţara noastră mai importa maximum 100.000 de tone de lapte anual, aşa-numitul lapte-spot, adică pe comandă prin telefon, în caz de necesităţi.
România mai are, explică preşedintele APRIL, 2,4 milioane de tone pe an de lapte pe vânzări directe, ceea ce reprezintă mai mult decât cantitatea de lapte pentru procesare. „Aceasta înseamnă, de exemplu, acele vânzări de telemea în piaţă de către micii fermieri, sistemele integrate de procesare pe Ordinul 111, abonamentele sau dozatoarele cu lapte. Omul, în ferma sa, pune cheag la lapte şi vinde brânză la tarabă la Moghioroş“, arată Cojocaru.
La aceasta se adaugă încă puţin peste un milion tone de lapte autoconsum, adică în ferme de subzistenţă, ceea ce, conform specialistului, înseamnă că „produci pentru familia ta sau produci şi o parte dai la viţei – ceea ce se numeşte consum tehnologic“.
Revenind la chestiunea scăderii preţurilor la lactate, după desfiinţarea cotelor de lapte la nivel european, România a produs la fel de mult ca înainte, fără a mări capacitatea de procesare. „Ce a influenţat violent situaţia pieţei a fost preţul produsului finit la raft, venit din spaţiul intracomunitar: marca proprie făcută în Germania şi Polonia, de genul Lidl sau Kaufland; marca proprie a unor distribuitori ca Delaco, care nu procesează lapte în România, între timp şi-a cumpărat nişte fabrici în Polonia. Ieftinindu-se foarte mult preţul la lactate în Europa, şi pe raftul din România s-a creat o presiune pe preţ“, spune Dorin Cojocaru. În aceste condiţii, a rezistat cine a avut investiţii în ferme, cine a fost subvenţionat direct, indirect sau mascat.
