„Tinerii au nevoie de legende, nu de steluţe”

Legendă a baletului şi dansului contemporan, franţuzoaica Sylvie Guillem va urca pe scenă la Bucureşti alături de marele balerin britanic Russell Maliphant, în spectacolul „Push”.

Sylvie Guillem este recunoscută pentru discreţia cu care îşi înconjoară existenţa, astfel că interviul acordat României Libere este una dintre rarele co­mu­nicări cu presa. A dansat în spectacole ale celor mai importanţi coregrafi ai secolului XX, fiind favorita lui Rudolf Nureev, care a ridicat-o la statutul de prim-balerină la Opera din Paris încă de la vârsta de 19 ani, devenind astfel cea mai tânără prim-solistă din istoria prestigioasei instituţii. Spre deosebire de alte fetiţe, nu şi-a dorit în copilărie să devină balerină. S-a antrenat cu mama ei să devină gimnastă, iar la 11 ani urma chiar să fie selectată în lotul naţional de junioare al Franţei, pentru a-şi reprezenta ţara la Jocurile Olimpice.

În loc să continue însă o carieră sportivă, a început să frecventeze cursurile şcolii de balet de pe lângă Baletul Operei din Paris, iar la 15 ani intrase deja în corp-ansamblul marii companii pariziene. La 17 ani era deja solistă în coregrafia lui Nureev. A cochetat încă de pe atunci şi cu dansul contemporan. De pildă, în 1987 a lăsat deoparte tutuul de „lebădă” pentru spectacolul „In the Middle, Somewhat Elevated”, în coregrafia lui William Forsythe. Un an mai târziu, începea colaborarea cu Royal Ballet din Londra, dansând în rolul titular din „Giselle”, balet căruia peste ani avea să-i semneze ea însăşi coregrafia, la Scala din Milano şi pe scena Baletului Naţional Finlandez. În 1995, a devenit gazda show-ului de televiziune „Evidentia”, o emisiune dedicată dansului care a câştigat o mulţime de premii internaţionale.

Poreclită „Domnişoara Nu”

În 2001 a devenit prima câş­tigătoare a Premiului Nijinski acordat celei mai bune balerine a lumii, dar discursul său de acceptare s-a transformat într-o critică adusă unor astfel de premii, pe care le-a numit „supermarket cultural.” În acelaşi an a dat naştere unei alte controverse, apărând nud într-o serie de autoportrete fotografice publicate în revista Vogue. Din 2006 s-a dedicat exclusiv dansului contemporan. Tot de atunci datează şi relaţia sa de dragoste cu fotograful Gilles Tapie, singurul în care are are încredere să o fotografieze. Deşi extrem de muncitoare şi ambiţioasă, a fost dintotdeauna o fire independentă şi voluntară căpătându-şi porecla de „Domnişoara Nu”.

Deşi aţi avut o carieră de un imens succes în baletul clasic, cu roluri de mare anvergură, aţi ales, de câţiva ani buni, dansul contemporan. De ce?

Relaţia mea cu dansul contem­poran are rădăcini adânci, încă de la începutul carierei mele, de fapt. Am ales să fiu dansatoare cu tot ce presupune asta. Dar fiecare lucru vine la vremea lui. Este un timp pentru toate. Şi după ce am dansat şi m-am bucurat nespus de repertoriul clasic, am decis să dedic mai mult din timpul meu întâlnirii şi colaborării cu coregrafi vii.

Rudolf Nureev v-a ridicat la statutul de stea a Baletului Operei din Paris încă de la 19 ani. Curând după aceea aţi colaborat cu marii maeştri ai dansului contemporan, ca Maurice Bejart, Mats Ek, William Forsythe. Cum v-a marcat întâlnirea cu aceşti monştri ai dansului?

Întâlnirea cu marile talente, cu mentalităţi diferite, provenind din culturi diferite, care aveau, fiecare dintre ei, propria viziune despre dans, m-a învăţat să cunosc dansul aşa cum apare el privit din toate colţurile, să înţeleg mult mai mult decât simpla dihotomie clasic versus contemporan. Şi, mai mult decât orice, au fost pentru mine chiar nişte lecţii de viaţă. Am simţit gustul acestor mari întâlniri încă de pe când Nureev, care conducea Opera din Paris, i-a invitat să monteze acolo pe Bob Wilson şi pe William Forsythe. Ei mi-au deschis apetitul pentru acest „altceva” şi mi-am dorit încă de foarte tânără să continui să lucrez astfel.

„Dacă coregraful e un geniu, nu mă deranjează să fiu un instrument”

Care este punctul de demarcaţie dintre baletul clasic şi dansul contemporan?

După cum spuneam, eu nu le pot privi ca pe două lucruri distincte, ci ca pe o evoluţie, vin unul din celălalt. E ca în pictură. Alegi o anumită tehnică pentru a-ţi exprima sentimentele pe care în cele din urmă le comunici celorlaţi. Dar tu, de fapt, pictezi. În dansul contemporan te afli în contact direct cu „gândirea” creatorului şi e minunat când poţi face chiar schimb de idei cu acesta. Nu întotdeauna îţi este pusă în lumină propria per­sonalitate. Ceea ce  poate deveni o problemă dacă respec­tivul coregraf este slab. Dacă însă lucrez cu un geniu, nu mă deranjează să fiu un simplu instrument în mâna lui. În ba­letul clasic ai povestea şi paşii, iar interpretarea depinde de în­ţelegerea ta şi de modul în care procesezi artistic aceste in­formaţii. Uneori, dar asta se în­tâm­plă destul de rar, te poţi baza şi pe ajutorul şi cunoaşterea unor oameni, puţini la număr, care au o abordare inteligentă a dansului.

Vă alegeţi greu partenerii de scenă?

Da. Sunt extrem de pretenţioasă. E important să vorbim aceeaşi limbă pe scenă, nu să-şi facă fiecare numărul, de parcă am dansa în „baloane” separate. Devine plictisitor pentru public.

Cum l-aţi întâlnit şi cum l-aţi ales pe Russell Maliphant ca partener?

L-am cunoscut prima dată pe Russell când a creat un pas de trois în care dansam eu şi Ballet Boyz. În timpul repetiţiilor, Russell dansa cu mine pentru a-mi arăta ce vrea de fapt să facă cu noi. Am înţeles într-o clipă că adevărata realizare ar fi dacă aş dansa de fapt cu el. Coregrafiile lui au un soi de poezie care mie îmi place teribil. E ca un poet care foloseşte cuvinte simple pentru a crea versuri de o uimitoare frumuseţe. Dan­surile lui sunt pline de con­s­traste: în ele găseşti şi tensiune şi pace, control şi criză, putere şi fragilitate. Am vrut să expe­ri­mentez toate aceste stări.

„Când eram mică, România era Nadia Comăneci”

Aţi mai fost în România?

Nu. E prima dată când vin aici, cu ocazia „Întâlnirilor JTI”. Când eram mică, România era Nadia Comăneci, pentru că făceam şi eu gimnastică. Bine, dar pentru mine publicul e mereu acelaşi. Nu fac diferenţe de genul spectatorii francezi sunt aşa şi italienii altfel. Este vorba de un public, de un teatru, de un moment de împărtăşire a emoţiei între oameni care au ales să se afle în acelaşi timp în acelaşi loc pentru a vedea un spectacol şi de mine care mă străduiesc să dansez de fiecare dată cel mai bine. Pentru ei.

Cunoaşteţi coregrafi sau balerini români?

O cunosc doar pe Alina Cojocaru, alături de care am şi dansat la Royal Ballet din Londra în „O lună la ţară” de Ashton.

În anii ’70, Maurice Bejart scotea baletul de pe scenele operelor şi-l muta pe stadioa­ne. Credeţi că Bejart, cu care aţi lucrat, de altfel, a putut realiza un soi de globalizare a dansului?

Da, categoric. Bejart a reuşit să facă dansul mai popular, l-a adus la îndemâna unui public mai larg. Oriunde călătoresc, în orice colţ de lume, nu se poate să nu întâlnesc pe cineva care să-mi spună că a văzut un spectacol de Bejart care i-a schimbat pur şi simplu viaţa. Asta înseamnă enorm.

Credeţi că dansul va supravieţui secolului 21?

Bănuiesc că de supravieţuit va supravieţui. Marea întrebare este cum?

Mai au tinerii dansatori nevoie azi de legende?

Oricine are nevoie de legende. Dar ele trebuie să fie autentice, nu vedete prefabricate sau steluţe care să strălucească doar un sezon.

Mai aveţi ca hobby grădinăritul şi olăritul?

Deocamdată, hobby-ul meu este doar să visez la grădinărit şi olărit.