Festivalul Atelier de la Baia Mare dedicat experimentului teatral s-a încheiat sâmbătă. Felicitările, masa şi dansul i-au însoţit pe premianţii ediţiei cu numărul 19.
Premiile constau de câţiva ani buni în opere de artă donate de către artiştii plastici băimăreni. Astfel că pe lângă prestigiul de a fi laureat la cel mai vechi festival din ţară, actorii, regizorii şi scenografii premianţi şi-au îmbogăţit şi colecţia de tablouri.
Pentru unii artişti acest lucru a devenit chiar o problemă. Radu Afrim, de pildă, ale cărui spectacolele au primit de-a lungul timpului o grămadă de premii la Atelier, a fost nevoit nevoit să-şi construiască o casă la Beclean pe Someş (urbea sa natală) pe ale cărei pereţi să-şi pună în valoare preţioasele distincţii.
Spovedania ultimului nazist
Recitalul actoricesc al lui Harsányi Attila „Decalogul după Hess”, a spulberat orice concurenţă. Excelentul text al Alinei Nelega îl are ca personaj pe ultimul nazist, Rudolf Hess, care, înainte de a-şi pune capăt zilelor în închisoare, îşi trece în revistă viaţa cântărindu-şi faptele folosind balanţa celor zece porunci. Ceea ce ar trebui să fie o spovedanie făcută cu toată căinţa devine monologul delirant al unui nebun care se crede însuşi Bunul Dumnezeu cel care a dat lumii decalogul. Fiecare poruncă este luată la puricat şi blasfemiată de paranoicul Hess, ultima rămăşiţă a epocii sale. Harsányi Attila, unul dintre actorii de top ai Ungariei, face cu devotament naveta Budapesta-Arad pentru a juca la Teatrul de Cameră din oraşul românesc de pe graniţă, a dat cu asupra de măsură dovada talentului său în acest one man show care a primit premiul pentru cel mai bun recital actoricesc.
El i-a avut drept contracandidaţi pe japonezul Hikaru Otusbo care a dat o mostră de dans butoh în spectacolul „Noapte înstelată” şi pe Aurora Prodan, emoţionantă în rolul Frau Ruhsam din spectacolul „Şi mâine e o zi” în care interpretează o bătrânică ce-şi face bagajele pentru a se duce la azil. O viaţă de om trebuie să încapă într-un cufăr şi cum fiecare mileu sau farfurie are povestea sa bătrâna preferă mai degrabă să se despartă cu totul de viaţă decât de lucrurile mărunte pe care le-a iubit cândva.
Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal l-a luat fără drept de apel Liliana Ghiţă, bocitoarea profesionistă din comedia neagră „Sufletul. Puncte de veghere”, montat de Radu Afrim la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Cea mai bună actriţă în rol secundar a fost desemnată Corina Cernea de la Teatrul de Stat din Oradea pentru rolurile din „Copilul acesta”, regia Vlad Massaci.
Încă o dată se dovedeşte, dacă mai era necesar, că cei mai talenaţi actori români sunt unguri, căci trofeul Atelier pentru cel mai bun actor în rol principal i-a revenit tânărului Botond Benedek de la Târgu Mureş pentru rolul din „Un cuplu de români amărâţi vorbitori de polonă”, în timp ce premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar a ajuns tot la un artist maghiar, la Zoltan Lovas din Arad pentru prestaţia din „Cameristele”.
Povestea celor doi români amărâţi vorbitori de polonă
Dacă la actori juriul a putut despărţi destul de repede apele, nu la fel de uşoară s-a dovedit a fi alegerea celui mai bun regzior. Asta pentru că în competiţie au intrat trei dintre cei mai buni directori de scenă români ai zilelor noastre aflaţi în vârf de formă: Alexandru Dabija, Radu Afrim şi Theodor Cristian Popescu. Cel din urmă şi-a adjudecat trofeul pentru şocantul său spectacol „Un cuplu de români amărâţi vorbitori de polonă”, montat la secţia maghiară a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, Trupa „Tompa Miklos”. Textul polonezei Dorota Maslowska, despre care se spune că este o nouă Sarah Kane, e o ucigătoare radiografie a imaginii românului în Vest. Un cuplu de români (Nagy Dorotya şi Botond Benedek) se comportă ca cei doi asasini din „Natural Born Killers”, luând ostatic un hommosexual polonez pe care-l obligă să-i ducă cu maşina până la cel mai apropiat oraş şi făcând tot felul de nebunii, dându-se în spectacol, motivându-şi fiecare gest ilegal şi imoral cu viaţa chinuită dusă în România.
Exact când fiorul naţional ajunge să fie oripilat de modul în care sunt portretizaţi românii, ca nişte oameni din Neanderthal scoşi din gunoi pentru care nu s-a inventat încă periuţa de dinţi, aflăm că de fapt cei doi erau nişte polonezi „tripaţi” care se deghizaseră la un bal mascat în români jegoşi şi, cum între timp îşi făcuseră minţile ţăndări de la droguri, părăsiseră „incinta” chefului şi se jucau pe-afară de-a românii. Textul fiind într-un fel scenariul unui road movie, cei doi călătoresc făcând autostopul sub pretextul că vor să ajungă la mare unde-i aşteaptă nava cabonieră-minieră „Furazolidon” care să-i ducă acasă, în România. Călătoria este desigur şi una către sine, cei doi realizându-şi în cele din urmă ratarea. Femeia îşi aminteşte că-şi lăsase copilul cu câteva zile în urmă la grădiniţă, şi că-l uitase acolo, că-şi cumpărase droguri din alocaţia micuţului şi că îi este imposibil să-şi păstreze un job. fie şi o săptămână.
Bărbatul, actor de telenovele, înţelege că succesul e o bulă de săpun, că personajul său poate fi oricând „omorât” de scenarişti şi că în general toată viaţa lui e un mare zero. Într-un fel se poate spune că cei doi polonezi chiar ajung să fie români, fatalismul mioritic punând stăpânire definitiv pe ei. Şi, surpriză, nava Furazolidon chiar apare. Din ea coboară un grup de căluşari care cu dansul lor de exorcizare îi trec pe cei doi „români amărâţi vorbitori de polonă” pe malul celălalt, în moarte. Un text şi un spectacol care face knock-out publicul căruia i se pune în faţă cea mai crudă şi mai nemiloasă oglindă. În final, realizăm că suntem cu toţii nişte români amărâţi care, colac peste pupăză, nici măcar nu vorbim poloneză. Ratarea la pătrat.
Din neagra depresie în care i-a aruncat Theodor Cristian Popescu, spectatorii şi-au revenit doar cu o doză masivă, cu o supradoză de fapt, de râs. „Sufletul. Puncte de veghere” a „rupt” sala, umorul cinic şi dement al lui Afrim făcând publicul să aplaude cu chiuturi, ca la un meci de fotbal, în timp ce jucăuşa trupă a a Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ a făcut deliciul festivalului, încheind apoteotic cu un Ion Creangă reloaded. „Oo”, „Punguţa cu doi bani” în „lectura” lui Alexandru Dabija, a luat şi caimacul, primind trofeul Atelier pentru cel mai bun spectacol.
