Cea mai nouă premieră a Teatrului Act este una pe cât de plăcută, pe atât de surprinzătoare. Spectacolul „Absolut!” este o lectură cu un ochi proaspăt a unui text din copilărie. Povestea „Ivan Turbincă„, scrisă de ghiduşul Ion Creangă, este remixată de regizorul iubitor de basme Alexandru Dabija şi reinterpretată de mereu uimitorul actor Marcel Iureş.
Cine se zbate în depresii de tot soiul poate face cu încredere un tratament-şoc cu acest spectacol atât de nebun şi de amuzant că îţi ia tristeţile cu mâna şi le aruncă departe. Marcel Iureş în acest one-man show dă în clocot de atâta talent şi umor şi te trimite la finalul spectacolului să ştergi praful de pe cartea cu poveştile lui Creangă şi să te apuci să le citeşti cu ochiul adultului de acum.
Muzicuţa lui Ivan
De cum intră spectatorii în sală, rând pe rând, dau cu ochii de un homeless îmbrăcat cu pantaloni de trening şi încălţat cu nişte adidaşi soioşi care, pe cartonul ce-i ţine loc de casă, cântă din tot sufletu la muzicuţă. Veselie mare pe el. Chiar dacă unele dintre meodii sunt foste cântecele patriotice gen „Câte ţări sunt pe pământ trala,la,la,la, la/Plaiuri ca la noi nu sunt tra-la-la-la-la-la” sau vagi „urme” din imnuri comuniste asezonate din plin cu voioase melodii populare. Nu ştiu dacă Marcel Iureş a învăţat să cânte la muzicuţă cu acest prilej sau dacă acesta era un mai vechi talent ascuns, cert e că până intră toată lumea în sală, el dă un concert în toată legea.
În faţa lui, pe o plită improvizată, se încălzeşte la o spiertieră o conservă de fasole. „Gata? Începem?”, întreabă Iureş după ce au pătruns toţi spectatorii în „locuinţa” omului fără adăpost, cere să se facă „lampa mai mică”, pentru o atmosferă propice povestitului după care, ca să-şi „frăgezească” publicul începe spectacolul cu o pauză de masă. „Iote, băi, dete fasolea-n foc”, purcede el la drum nu în dulşili grai moldovinesc al lui Creangă, ci în cel iute şi ironic-pişcător al consăteanului său din Băileşti, nea Mărin.
Înainte să ne spună povestea cătanei Ivan Turbincă, povestitorul îşi pune burta la cale cu o mâncare soldăţească: fasole cu costiţă. Pofticios, el îşi bagă cu totul degetele în conserva fierbinte, întingând cu cocoloaşe de pâine despre care, în treacăt, ni se spune că este culeasă de la gunoi. „N-ai idee câte lucruri bune aruncă oamenii cu parale.” Mirosul de fasole acoperă cu totul sala şi, dacă spectatorii nu erau deja convinşi, la fiecare îmbucătură, personajul geme de plăcere: „Mamăăăă,da ‘ bună mai e!” După ce mănâncă zdravăn, scoţând la iveală şi trei castraveciori muraţi mici-mici pe care-i alintă înainte de a-i hali, păstrînd însă „pentru săptămâna viitoare” alţi trei în borcan, după ce dă pe gât jumate din oţetul în care erau păstraţi castraveţii şi de-abia după ce ia o gură-două-trei de vodcă, începe omul să ne spună povestea soldatului Ivan care primeşte la „liberare” drept plată de la regiment două carboave (conform DEX, carboavă= veche monedă rusească de argint sau bancnotă egală în valoare cu o rublă care odinioară circula şi în ţările româneşti) fiind trimis în lume. Îşi sărbătoreşte Ivan libertatea, cu care nu prea ştia cum să procedeze, în singurul mod în care putea el să se bucure: se face criţă. Şi aşa, mergând pe mai multe cărări, porneşte în lume cântând „I-auzi, una, i-auzi două, i-auzi patruzeci şi nouă!” „Bine”, face Iureş un aparte cu publicul, „Ivan cânta în ruseşte, numai că eu nu ştiu ruseşte, aşa că zic şi io ce ştiu.”
Sfântul Petru, un evreu moldovean
Ivan devine, fără să ştie, obiectul unui mic experiment divin. Dumnezeu şi Sfântu Petru se aflau în „vizită de lucru” pe Pământ, să vadă ce mai fac muritorii. Sfântul Petru (pe care Iureş îl joacă ca pe un bătrânel evreu care, după vorbă, pare a se fi născut pe undeva pe la „Făltişeni„), fricos şi de umbra lui, îşi mângâie temător bărbuţa: „Vai di mini şî di mini! Doamni, Doamni, haidi sî ni dăm dioparti cî vini iaca un niebun”. Dar Dumnezeu, sigur de sine („păi dacă era Dumnezeu”, îşi pigmentează din când în când povestitorul „story-ul” cu comentarii) îi răpunde: „Fii, măi, Petre, serios!” (Dacă Iureş i-a dat Povestitorului ceva din Nea Mărin, Dumnezeu, cu aerul sfătos şi atoateştiutor, aduce puţin cu Toma Caragiu în rolurile sale de şef.) „Fii, măi, Petre, serios! Omul ăsta are o inimă aşa de bună. Uite, ştiu eu că are la sufletul lui doar două carboave. Vrei să vezi că ni le două nouă pe amândouă?” Destul de reticent la pedagogia divină, Sfântul Petru îi replică: „Sî nu ni deie una pisti ceafî”. Aşa mangă cum era, Ivan habar nu avea că era miza unui pariu divin, ca pe vremuri dreptul Iov.
Şi drumul din poveste înainte mult mai este, iar Marcel Iureş l-a parcurs pînă la capăt, interpretând toate personajele cu atâta har şi cu aşa un chef de joacă şi de viaţă de muşca din fiecare replică cu satisfacţia cu care mănânci un tort întreg de ciocolată în plin regim de austeritate.
