Poate nu întâmplător moartea lui Liviu Ciulei, acest veritabil monarh al artei, s-a petrecut în ziua în care a reapărut în lumina reflectoarelor Regele Mihai, pentru că ambele personalităţi au marcat, fiecare cu „armele” sale, pentru totdeauna destinul ţării noastre.
Născut pe 7 iulie 1923, Liviu Ciulei a studiat teatrul la Conservatorul Regal de Muzică şi Teatru din Bucureşti, iar apoi arhitectura. A debutat ca actor în 1945 la Teatrul Mic, în piesa „Încătuşarea”. Din 1950, intră în trupa teatrului Municipal din Bucureşti, actualul Teatru Bulandra, jucând rolul Piotr din „Cei din urmă”. De atunci şi până-n zilele noastre, numele său a fost sinonim cu cel al Teatrului Bulandra, unde a fost actor, regizor, scenograf şi, nu în ultimul rând, director. De la debutul ca regizor în 1957, cu „Omul care aduce ploaia”, cele mai mari spectacole ale sale, devenite capitole în istoria teatrului românesc, au fost puse în scenă la compania întemeiată de doamna Bulandra. Printre cele mai strălucite montări ale lui Liviu Ciulei se numără „Cum vă place”, „Elisabeta I”, cu Gina Patrichi în rolul titular, „Furtuna” – în care foarte tânărul pe-atunci Florian Pittiş era un serafic Ariel ce se lupta cu un la fel de tânăr Caliban pe numele său din acte Victor Rebengiuc, ambii răspunzând comenzii unui colosal Prospero jucat de uriaşul actor George Constantin -, cele două puneri în scenă ale „Scrisorii pierdute”, cea din 1972, cu un Toma Caragiu flamboaiant, şi cea din 1979, cu Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ.
Nemaiputând ţine piept cenzurii comuniste, Ciulei a părăsit România în 1980, având o carieră bogată şi în străinătate, fiind, printre altele, director al Teatrului Guthrie din Minneapolis, dar şi profesor la Columbia şi la New York University. După decembrie 1989 s-a reîntors acasă, la Bulandra, unde a fost nu doar director onorific, ci şi regizor activ, punând în scenă în 1991 „Visul unei nopţi de vară”, în care a dat o tentă „revoluţionară” scenei de teatru a meşteşugarilor, pe care Ciulei o considera cea mai politică secvenţă din scriitura lui Shakespeare şi pe care a pus-o în scenă, cu evidente trimiteri la trecutul recent al României, ca pe un soi de răscoală proletară condusă de Fundulea, magistral interpretat de Victor Rebengiuc. Un alt succes postdecembrist a fost „Hamlet”, montat în 2000, cu Marcel Iureş în rolul principal. Marcel Iureş îşi aminteşte că, deşi maestrul Ciulei era foarte deschis la propuneri şi la dialog, i-a interzis cu desăvârşire actorului său un singur lucru: să ducă mâna la cap. „Marcel, dragă, e pleonastic ca un om care gândeşte să stea mereu cu mâna la cap”, şi-a motivat maestrul „interdicţia”. Ultimele sale puneri în scenă au fost tot la Bulandra, unde în 2005 a montat două piese de Pirandello: „Şase personaje în căutarea unui autor” şi „Henric IV”.
Cinema
Din păcate, Liviu Ciulei a realizat, ca regizor, puţine filme: „Erupţia”, „Valurile Dunării” – unde în 1959 debuta o superbă studentă la arhitectură numită Irina Petrescu -, „Pădurea spânzuraţilor” şi un film TV cu „O scrisoare pierdută”. La ultima sa întâlnire cu publicul din ianuarie anul acesta, cu ocazia vizionării filmului „Pădurea spânzuraţilor”, Liviu Ciulei explica de ce nu a realizat mai multe pelicule: „Proiectele pe care le aveam eu nu mi s-a dat voie să le fac, iar cele care mi s-au propus nu m-au interesat pe mine. Eu am vrut să fac «Regele Lear» cu ţărani din Maramureş şi «Visul unei nopţi de vară». Am fost atât de tâmpit – nu mi-e ruşine să recunosc – să refuz un proiect cu «Baltagul» cu Ana Magnani în rolul principal. Scenariul era foarte bun, dar o transforma pe statuara, taciturna Vitoria Lipan într-o «ciociara» italiană care vorbea tot timpul. În schimb, mi s-a propus să fac «Reconstituirea». Eu mi-am dat seama că o să fie un film cu probleme de cenzură, aşa că i-am spus lui Lucian Pintilie, pe-atunci un uriaş regizor de teatru care voia să lucreze şi în cinema: «Ia, fă tu, Pintilie, filmul ăsta!»”.
Capodopera sa cinematografică rămâne „Pădurea spânzuraţilor”, unde a ales ca interpret pentru rolul principal un artist foarte tânăr care, cu timpul, avea să-i devină actor-fetiş: Victor Rebengiuc. „Eu îi sunt recunoscător maestrului Ciulei în primul rând pentru că m-a ales pe mine să-l joc pe Apostol Bologa”, a spus marele actor, care a adăugat că nu fusese de la început „în cărţi”. „Înainte de a primi eu rolul, fusese ales un alt coleg, mai tânăr, Şerban Cantacuzino, cu care şi începuseră filmările. Am văzut şi eu proba lui. Era foarte bun şi avea un chip angelic. Dar s-a dovedit că era prea imatur profesional şi domnul Ciulei a renunţat la el. Eu nu aveam acelaşi chip, dar s-au făcut eforturi serioase de machiaj. M-au vopsit blond, mi-au legat nasul cu o cârpă să pară mai cârn, s-au chinuit ceva cu mine cei de la machiaj.”
Liviu Ciulei îi tot spunea în timpul filmărilor directorului de imagine, Ovidiu Gologan, o glumă cu caracter premonitoriu: „Ai grijă, Gologane, cum iese scena asta, că vreau să iau premiu la Cannes”. Deşi replica era mereu întâmpinată cu râsete, Liviu Ciulei chiar a luat premiul de regie la Cannes. Printre scenele pe care regizorul le considera cele mai importante se număra scena mesei, când, înainte ca Apostol să fie dus la execuţie, Ilona îi aduce de mâncare. Ca într-o reeditare a Cinei cele de Taină, pe un ştergar curat femeia aşază cu gesturi simple, dar cu valoare de ritual, pâine şi vin ca pentru o ultimă împărtăşanie. Un alt ingredient pus pe masă este sarea, care are de asemenea valoare mistică, pentru că „voi sunteţi sarea pământului”, a spus Mântuitorul.
O altă scenă esenţială a acestui film uriaş este prima „copertă”, secvenţa de început, care reprezenta un grup de soldaţi filmaţi din spate. Despre această scenă Liviu Ciulei a ţinut să vorbească la ultima sa întâlnire cu publicul: „Ideea de a începe astfel filmul mi-a venit după ce am văzut un documentar despre bătălia de la Sedan, unde un general le spunea trupelor: «Să mergem încet. Suntem grăbiţi». Pentru a se putea câştiga această luptă se estimase că trebuiau să moară 600.000 de soldaţi. Filmul meu începe deci cu aceste uniforme văzute din spate. Şi, la un moment dat, din această mare de soldaţi unul întoarce capul. Şi vedem că moartea capătă un chip. În spatele uniformei există viaţă, există suflet. Iar pe urmă se poate observa cum căştile soldaţilor capătă de jur-împrejur nişte mici aureole, ca nişte flăcări de lumânări. Este o armată de stafii”.
Trupul marelui artist va fi incinerat în Germania, de unde urna cu cenuşa sa va fi adusă în ţară.
