Cea mai nouă premieră a regizorului Radu Afrim se numeşte „Hoţi“, pe un text semnat de Dea Loher, montat la Teatrul Naţional din Bucureşti. Spectacolul este o tulburătoare „pictură“ a lumii golite de sevă şi de sens, a unei lumi deşertificate, în care sufletele oamenilor sunt la fel de fisurate ca şi pământul crăpat care nu a mai primit de multă vreme un strop de apă, de speranţă.
Nu e de mirare că în această aşezare sălbăticită pe unde cândva fusese un lac termal (dar, vai, “ăştia au furat termele!”) au început să fie văzuţi lupi. Nu ştim exact dacă e vorba de lupi-lupi sau mai curând de oameni-lupi căci, la urma urmelor, homo homini lupus est sau, cum ar spune Marin Sorescu, “ce-ţi fac ai tăi e sfânt”, neputându-se nimic compara cu ferocitatea omului faţă de semenii lui. În orice caz locul a început să fie “populat” de animale care observă foarte atent omul. Din locul prietenos de altădată au rămas doar ruinele. (Scenografia de senzaţie e semnată de Andreea Săndulescu.) Stufărişul care înconjura lacul s-a veştejit. Iar ca mărturie că pe-aici cândva fusese o apă, că pe-aici cândva fusese viaţă, stau un ponton prăpădit care abia îşi mai ţine scândurile laolaltă şi o barcă din care a mai rămas doar “scheletul”, o barcă la fel de putredă ca şi vieţile oamenilor secătuite, transformate şi ele în deşert. De undeva, din văzduh, se aud incă orăcăind nişte broaşte, este poate sunetul scos de fantomele broaştelor care au populat pe vremuri apa demult secată. Nimeni nu mai poate ajunge la sufletele locuitorilor, cândva nişte ostroave, căci nu mai există nici un “mijloc de transport”: barca a putrezit, autobuzul nu prea mai trece pe aici pentru că nu e rentabil şi, colac peste pupăză, nici cu romantismul nu mai merge. Personajele sunt ca nişte planete singuratice, iau rar (şi atunci când o fac e inutil) contact unul cu celălalt. Fiecare e captiv în lumea lui, iar iubirea şi fericirea rămân la nivel de vis neîmplinit sau, cum ar spune Gabi (delicios interpretată de Natalia Călin), o ardeleancă dintr-o bucată, aterizată nu se ştie cum prin acele locuri, “toate astea îs doar prosteala mea din cap”.
Pentru că oricum orice tentativă de a trăi plenar este sortită eşecului, oamenii au ajuns să trăiască în frică, “în şoaptă“, să se furişeze prin propriile vieţi ca nişte hoţi, de parcă ar fi intrat prin efracţie, ilegal, în existenţă, de parcă nu ar avea dreptul să se afle în propria piele. Viaţa lor e ca o maşină furată pe care o conduc în mod inevitabil spre abis.
Toţi “hoţii” aceştia sunt superbi în felul lor straniu şi autist. Prea mici pentru o haină atât de mare ca viaţa, ei încearcă să se acomodeze mediului sau, dimpotrivă, încearcă să nu se lase contaminaţi de el. Doamna Elke Tomason, de pildă (actriţa Liliana Ghiţă e un vulcan care erupe talent cu o forţă uriaşă), părăsită într-un azil de bătrâni de copiii ei, preferă să studieze înălţimile celeste decât să discute cu vecinii ei de palier (nişte “căcăcioşi bătrâni”) despre cataractă la micul dejun, despre operaţii pe “corp deschis” la prânz şi despre atacuri vasculare la cină.
Numai că, din nefericire, cineva i-a “ciordit” “telescopul astronomic ăla micu” într-o tentativă criminală de a o aduce cu picioarele pe pământ, de a o ţine prizonieră în “cataractica” de la micul dejun.
Înainte de a-şi părăsi mama, copiii doamnei Tomason s-au părăsit pe ei înşişi. Aşa că nu din lipsă de recunoştinţă, ci din neputinţă şi-au abandonat mama, crezând că îi va fi mai bine fără ei. Linda (Aida Avieriţei), din fiica doamnei Tomason, a devenit “cea de-a patra duminică din lună“, sinonimă cu vizita lunară la azil, vizită la fel de inutilă ca şi discuţia despre “cataractică“. Linda e o tânără “specială“, pentru că “speciali” li se spune copiilor puţin ciudaţi pe care nu-i înţelege nimeni. Ea a fost cândva lovită de fulger şi de atunci totul s-a schimbat. Speră că viaţa ei va fi alta atunci când i se vor recunoaşte meritele de a fi fost prima fiinţă umană care a văzut prin acele locuri un lup.
Fiul doamnei Tomason, Finn, are doar un singur „prieten“ – moartea şi unicul lucru care îl atrage e neantul. Aşa că la întrebarea care i se pune “Ce nume mai e şi ăsta, Finn?” s-ar putea răspunde: Fin de la Final. El se aruncă în moarte ca într-o îmbrăţişare erotică şi sfârşitul îi este cel mai pătimaş amant. Marius Manole face din nou un rol excepţional, un rol numai din gesturi, salturi şi cuvinte smucite, aruncate parcă în duşmănie în faţa acestei existenţe nedrepte pe care o urăşte din toată fiinţa.
Galeria de personaje este completată de un cuplu “criminal” de drăguţ, la propriu şi la figurat (Ana Ciontea şi Cornel Scripcaru fac două roluri de pus în ramă), un escroc sentimental care distruge femei şi bărbaţi, deopotrivă, pentru bani (Conrad Mericoffer), o familie pe cale să se destrame (Mihai Călin, Medeea Marinescu şi copilul Aris Bănuţoiu), o minoră gravidă (Irina Antonie/Diana Roman) şi tatăl copilului ei nenăscut, groparul (Claudiu Bleonţ), care nu are nimic din groparii veseli ai lui Shakespeare, fiind mai curând unul melancolic, şi o femeie cândva superbă (Diana Dumbravă) care descoperă cu surprindere că a fost părăsită de soţ. Ce-i drept, îi trebuie ceva vreme să realizeze asta, ea aşteptându-l într-o cameră de hotel să se întoarcă de la plimbare vreme de 29 de ani. Ca şi domnişoara Havisham din “Marile speranţe”, mireasa încremenită în timp, ea rămâne îmbrăcată cu aceeaşi rochie zdrenţuită de trecerea vremii, iar părul, ca de altfel întreaga fiinţă, îi este plin de praf şi te miri că nu e acoperită din toate părţile de pânze de păianjen.
Cu toţii şi-au trăit viaţa „hoţeşte“, simţindu-se vinovaţi pentru fiecare respiraţie.
