Culisele teatrului românesc

Victor Ioan Frunză nu este numai unul dintre cele mai grele nume ale scenei româneşti, ci şi un autentic  „savant” al teatrului.

Aflat în „biznis” de mai bine de 30 de ani, regizorul s-a decis să scrie o „istorie anecdotică” a teatrului românesc din postura de martor ocular. Ca un student silitor, el a întocmit nenumărate fişe legate de oameni, locuri şi întâmplări. Deşi făcută ca la carte, cu tot arsenalul documentaristic necesar, „Istoria…” lui Victor Frunză va fi nu numai utilă, ci şi cât se poate de funny pentru cei care o vor citi. Nu însă  şi pentru cei ce se vor regăsi în ea pentru că, încă din faza de proiect, antologia promite să „popească” pe mulţi. Fiind un tip curajos, aproape un kamikaze, Frunză va da în clar „numele, prenumele, locul, scopul şi durata vizitei” clienţilor săi, persoane importante, nu spui cine, iar, dacă ne gândim că el şi-a început activitatea prin anii ’80, în plină epocă ceauşistă, ne vom da seama de dimensiunile „dezastrului.”

Cine, cât, de ce şi pe cine turna. Personajele lui Frunză: cenzori, şefi de comisii de la partid, directori de teatre, cronicari

„Istoria…” va fi populată nu numai de artişti de valoare, care vor fi amintiţi cum se cuvine, ci şi de cenzori, şefi de comisii de la partid, directori de teatre, unii dedicaţi artei, alţii  sistemului, cronicari ce şi-au pus pana în slujba tovarăşilor pentru a primi frigider sau butelie, ş.a.m.d. Spre aducere aminte, dar şi pentru uzul noii generaţii, autorul va povesti cum arătau teatrele ţării, cum erau ele conduse, cum se derulau „vizionările” spectacolelor, ce alternative avea un tânăr ar­tist, cine, cât, de ce şi pe cine turna şi despre brusca schimbare la faţă ce a survenit postrevoluţie când toţi colaboraţioniştii au renăscut ca Venus din valurile mării, curaţi ca lacrima şi plăcut uscaţi. Pentru că cei mai mulţi dintre cei „antologaţi” sunt vii şi nevătămaţi, probabil că lucrarea lui Frunză va stârni patimi similare cu cele produse de cartea postumă a lui Adrian Marino care a pus pe jar scriitorimea. Autorul a fost de acord să ne dea câteva preview-uri ale viitoarei sale antologii, toate pline nu atât de haz, cât mai ales de „miez”.

Cum a ajuns în top Teatrul din Piatra Neamţ

Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ a fost înfiinţat de Ioan Coman, pe numele lui adevărat Iţic Cohn, un tip cu patru clase, dar cu o inteligenţă nativă colosală, care s-a folosit de toate pârghiile politice pentru a face din acea instituţie un teatru de top. El venea şi îi viziona pe studenţii la IATC şi practic îi mituia pe cei mai buni pentru a-i aduce la Piatra Neamţ. „Tradiţia” s-a păstrat şi după moartea acestuia. Aşa se face că în fiecare an toată crema secţiilor de actorie şi regie migra spre Piatra Neamţ. Aşa a ajuns şi Victor Frunză acolo. Odată angajaţi, „copiii” era trataţi regeşte: locuinţă, mâncărică, unora li se cumpărau chiar şi haine şi, foarte curând, în tea­tru, cu derogare de la partid, s-a deschis şi o cârciumă, ca să nu se facă băieţii de baftă, aiurea, prin oraş. În fiecare duminică dimineaţă, cei mai isteţi dintre artişti ţineau prelegeri despre arta regizorului de teatru sau despre arta actorului pentru cetăţenii urbei interesaţi de aceste lucruri.

Frunză a ajuns să susţină aproape săptămânal astfel de cursuri, spre deliciul elevilor de liceu care suprapopu­lau cu această ocazie sala teatrului.

Partidul e în toate

Victor Frunză s-a întâlnit cu nenumăraţi şefi şi şefuleţi „de la partid” la viaţa lui şi se pare că nu toţi erau cretini sau ticăloşi. Asta pentru că apăruse între timp moda „activiştilor luminaţi”, pe principiul „poliţistul bun versus poliţistul rău” din filmele americane. În anii ’80 funcţiona legea oraşelor închise, conform căreia proaspeţii absolvenţi nu puteau merge să lucreze în oraşele mari. Trebuiau să îşi facă mai întâi stagiatura în orăşele, chiar la ţară, dacă erau profesori sau medici, şi abia după câţiva ani puteau accede la oraş. Aşa se face că în teatrele din marile oraşe nu mai vedeai picior de tânăr actor.

Victor Frunză terminase stagiatura şi era regizor la Galaţi, oraş muncitoresc, dar cu un teatru vechi. Tot „vechi” erau şi actorii de acolo. Dacă aveai nevoie de un Romeo, puteai apela liniştit la cel mai tânăr actor care era binişor trecut de 30 de ani. Frunză, care era pe atunci un tinerel mic şi firav, şi punkist pe deasupra, s-a dus plin de „tupeu” la secretarul de partid, şef  cu propaganda, şi a cerut doi actori tineri, băiat şi fată, deşi era împotriva legii oraşelor închise. Tovarăşului Bontaş, căci aşa se numea „activistul luminat”, i-a plăcut abordarea directă a „puştiului”, a dat un telefon la „centru”, şi în câteva zile regizorul se ducea  la Bucureşti să-şi aleagă  de la IATC doi viitori absolvenţi. 

Frunză îşi mai aminteşte şi ce căi găsise teatrul din localitate ca să-şi „eficientizeze” activitatea: „A  apărut peste noapte o lege a aşa-numitei autogestionări a instituţiilor de cultură. Ni s-a sugerat chiar de către o tovarăşă de la partid că ar fi indicat să facem spectacole pe stadioane sau să ne deschidem tarabe şi să jucăm prin pieţe. În zilele de leafă era o jale teribilă. Nu ne puteam îndeplini decât zero virgulă nu ştiu cât la sută din planul impus de partid, aşa că nici vorbă de salarii. Şi atunci, directorul teatrului, regretatul actor Mihai Mihail, îşi punea pe el o robă lungă şi o pălărie cu pene, traversa strada principală a oraşului şi intra la judeţeana de partid spre stupoarea tuturor, ducându-se să cerşească bani pentru artişti. Iar la un moment dat directorul a găsit o modalitate absolut capitalistă de a face bani. Noaptea, transforma tea­trul în videotecă unde se difuzau pentru popor filme XXX. În lunile cu videoteca ne îndepli­neam planul”, povesteşte Vicor Frunză, amuzat.

Tot din acea epocă datează un experiment social. Ca să testeze nivelul de atenţie şi interes al cetăţenilor Galaţiului, format  90% din muncitori de la Combinatul Siderurgic şi din nevestele şi copiii acestora, a mers prin oraş, pe ruta teatru-faleza Dunării purtând pe cap o tichie cu clopoţei, în timp ce soţia sa, scenografa Adriana Grand, era dotată cu un joben imens. Rezultatul absolut îngrijorător al experimentului a fost că nimeni nu a dat nici măcar un singur semn că i-ar fi observat. Toţi cetăţenii urbei erau grăbiţi să ajungă la câte o coadă la alimentara.

Despre moralitate

Acţiunea acestei scene se pe­trece la câţiva ani după Revoluţie într-o vilă ce-i servise  lui Nicu Ceauşescu drept cuibuşor de orgii. Acolo se ţinea un simpozion în care se vorbea despre moralitatea teatrului. Frunză montase de curând „Visul unei nopţi de vară”, fiind pus la zid de cronicărimea pudibondă pentru trupul uşor dezgolit al lui Puck. Una dintre doamnele cronicărese, fostă tovarăşă, nu‑l slăbea: „Victore, nu ai voie să faci aşa ceva pe scenă! Este pur şi simplu imoral!”. 

Iritat, regizorul i-a replicat: „Doamnă, nu ştiu cine este mai imoral, eu că am arătat trupuri goale pe scenă sau dum­neavoastră că aţi scris ode la Scânteia?”. Istoria nu mai consemnează şi răspunsul doa­mnei în cauză pentru, că probabil nu a existat nici unul.