Cea mai nouă premieră a Teatrului Naţional din Iaşi este cu siguranţă un spectacol despre care se va vorbi mult. Asta pentru că este o montare marca Afrim, un extrem de puternic brand teatral, şi apoi pentru că de data aceasta regizorul a pornit de la un text clasic, de la „Visul unei nopţi de vară” a lui Shakespeare.
După ce le-a „sexualizat” pe cele trei surori ale lui Cehov, pe fiicele Bernardei Alba le-a făcut femei uşoare, iar personajele din „Jocul de‑a vacanţa” le-a transformat în corporatişti workaholici, criticii şi spectatorii fideli ai lui Afrim se întrebau pe bună dreptate dacă va avea vreo „milă” de Shakespeare.
Aducerea în contemporaneitate este o operaţie chirugicală care poate salva textele clasice de la o moarte sigură de bătrâneţe şi plictiseală, dar le şi poate grăbi sfârşitul. Afrim reuşeşte, chiar aşa „neruşinat” cum e faţă de oamenii ăia bătrâni pe care-i cheamă Cehov sau Shakespeare, să-i resusciteze şi să le dea o nouă viaţă. În loc de „Doctorul Moarte clasicilor”, el reuşeşte să fie (ca un fel de Dr. House în teatru) un salvator, un „Dr. Life” şi (DJ Life în acelaşi timp pentru că îi remixează de le suceşte capul). Sigur că supune vechile texte la adevărate şocuri electrice, dar asta se întâmplă spre binele lor şi spre deliciul spectatorilor tineri, care nu mai fug de teatru şi de lectură ca dracul de tămâie.
Exact aşa stau lucrurile cu „Visul unei nopţi de vară”. Unde se petrece acţiunea? Păi, în Atena, desigur, dar în Atena anului 2012, un an extrem de interesant, să recunoaştem, pentru grecii care pretind că Europa trebuie să le plătească nota de plată la tavernă în contul lui Eschil. Un an al revoltelor de stradă, al frustrării şi sărăciei ajunse la apogeu, un an în care se iviseră, până de curând, mugurii unei noi dictaturi prin aducerea la putere a unui partid extremist. Afrim nu intră în politică, dar pune acţiunea în această ramă. Ce fac puştii fără joburi în Atena? Păi, se distrează, ce altceva să facă? Se duc în cluburi unde se îmbată praştie, trag pe nas prafuri şi fac sex în budă. Aşa se face că pădurea magică din textul lui Shakespeare, în care alături de îndrăgostiţi colcăie spiriduşi şi zâne, în montarea lui Afrim este un club de noapte, un loc al pierzaniei, dar şi al regăsirii, dacă te scufunzi suficient de tare cât să atingi de tot fundul şi să nu mai ai cum coborî, ci doar urca, club intitulat, evident „Forest”, „Pădurea” (de nota 10, ca întotdeauna scenografia Iulianei Vâlsan).
Let’s party!
Nu doar tinerii puşi pe distracţie animalică, dintr-un soi de disperare, sunt prezenţi în club, ci şi zânele şi spiriduşii, în calitate de „provideri” de plăceri mai mult sau mai puţin ilicite, mai mult sau mai puţin chimice, mai mult sau mai puţin carnale. Patronii clubului sunt Oberon (Cosmin Maxim), mereu cu mintea „prăjită” de la droguri, şi Titania (Anne Marie Chertic), o doamnă întreprinzătoare, dornică de aventuri sexuale, dar care ştie să se pună bine cu puterea reprezentată de Tezeu, un baron local tăietor de panglici. Zânele sunt curvele şi dizeuzele localului, în timp ce Puck e DJ. În Forest, un club cool, se petrec şi dramele şi dramoletele celor două cupluri de îndrăgostiţi. După Hermia (Loredana Coşovanu) se ţin doi băieţi, Demetrius (Vlad Volf) şi Lisandru (George Cocoş), iar după Elena nici unul. Poate părea normal acest lucru, dacă stai şi te gândeşti că Elena lui Afrim e un băiat (Andrei Grigore Sava, un puşti cu un talent cât Casa Poporului). Frumos, inteligent, rafinat, dar cu toate astea, un băiat. Nu transexual, nici travestit, ci un adolescent serafic ce aminteşte de Tadzio din „Moarte la Veneţia”. Frumosul Elena este îndrăgostit de Demetrius, care îl tratează aşa cum ar face orice heterosexual cu un coleg gay care-i face avansuri: îi dă cu un flit maxim. Văzând suferinţa Elenei, Oberon „o dă” pe droguri mai grele. El îl trimite pe Puck (Ovidiu Ivan) să-i injecteze în venă lui Demetrius elixirul dragostei. Urmează încurcăturile ştiute, căci DJ Puck aplică tratamentul celuilalt băiat, Lisandru, iubitul Hermiei. Prin căile deja cunoscute din text, Elena va fi iubită de ambii băieţi trataţi cu drogul tare al lui Oberon. Frumosul Elena devine la un moment dat (sigur, pentru foarte scurtă vreme până trece efectul drogurilor) atracţia tuturor băieţilor din Forest. Şi cum „amorul grecesc” a fost inventat, nu-i aşa?, de greci, nici nu e de mirare.
Bietele femei ale Atenei
Femeile ce apar în Forest nu se simt însă deloc bine şi nu doar pentru că bărbaţii preferă alţi bărbaţi, asta chiar n-ar fi nimic, dar chiar şi cuplurile hetero (rămase destul de puţine prin zonă) sunt foarte nefericite. Hipolita (Livia Iorga) e o amărâtă bătură măr de bărba-su, masculul alfa, Tezeu (Doru Aftanasiu), care consideră că dacă un bărbat are pe lângă casa omului o femeie „figurină”, el are tot dreptul să o „desfigureze”. Hermia are de luptat cu taică-su, cu Egeu (Ionuţ Cornilă), care-şi iubeşte mai mult câinele decât fiica, pentru a-şi apăra iubirea cu Lisandru, de care iubire, după episodul îndrăgostirii lui de Elena, nu va mai putea fi niciodată sigură. Titania are un bărbat cu minţile făcute ţăndări de la droguri, cu care se bate pentru „custodia” copilului. Singura femeie din grupul muncitorilor e numită „Duda” (Cătălina Antal) şi e considerată folositoare doar pentru muncile casnice. Când se pune problema „cum să aducem Luna în casă?”, răspunsul e simplu: „Freacă Duda podelele până face casa lună”. Nici zânele nu se simt mai bine pentru că ele sunt exploatate doar pentru plăcerile clienţilor. Avem o zână îmbrăcată în faimoasa rochie albă a lui Marilyn Monroe, care face sex în budă pentru bani, şi o zână care seamănă cu Cher, plătită pentru servicii similare. Şi mai sunt două minunate zâne artiste, una ce cântă la pian (Diana Roman), iar cealaltă la flaut (o apariţie neagră-neagră „dintr-o noapte neagră-neagră”, cum se cânta în „Omul pernă”, stranie, dar superbă, interpretată minunat de Cristina Pădurariu).
Sigur că şi în această montare, caimacul îl fură muncitorii artişti. Şi ei freacă menta tot prin clubul Forest, fiind angajaţi de Titania să zugrăvească pereţii. Ca orice muncitori care se respectă, ei nu fac altceva decât să stea cocoţaţi pe schele („hai, uşcheala, urcă şcheala!”, sunt trimişi ei la lucru de şeful şi regizorul lor, interpretat senzaţional de Dumitru Năstruşnicu) de unde fluieră, comentează şi pun la cale o „pesă faină” menită mai mult să-i scape de corvoada muncii adevărate. Din când în când Titania vine şi-i ameninţă că dacă nu e gata la timp „lucrarea” ei nu îşi primesc banii. Nici unul nu are însă de gând să pună mâna pe vreo bidinea. Nu ştiu dacă în cazul lui Buculiţă Culiţă (Cătălin Ştefan Mândru – pur şi simplu mortal în acest rol), Francisc V. Taragobete (Horia Veriveş desăvârşit în rolul moldoveanului ”vero”), Toma Boticeli (Daniel Busuioc) şi Duda Zidara ar funcţiona replica din reclamă: „Ştiţi cine sunt eu? Sunt cetăţean european şi am drepturi.” Protecţia consumatorului nu s-a inventat în clubul Forest, aşa că zidarii pot sta liniştiţi la palavre şi pot pune în scenă piesa lor, cea cu Piram, pe care-l cheamă „Pi ram” ca să nu‑l cheme „Pi Cracî”, şi cu mult iubita lui „Ptisbea”. Ei, având tot timpul din lume, fac şi un spectacol de teatru-dans şi unul de teatru-forum şi, la cererea formulată ameninţător de baronul local, Tezeu, că nu e nici locul, nici momentul pentru astfel de experimente, şi unul de teatru-teatru, marcat puternic de Bollywood. Sigur că Radu Afrim face aici o tandră şi respectuoasă trimitere culturală către spectacolul lui Alexandru Dabija, „Pyramus & Thisbe 4 you”, de la Odeon, de aceea avem şi un muncitor oltean, unul moldovean şi unul ardelean (fără nici o legătură cu Mioriţa).
Spectacolul este un senzaţional maraton de umor, amestecat cu ceva sclipici şi culori tari de la Gay Pride Parade care pe Bătrânul Will, cel care scria, democratic, sonete şi către doamna brună şi către domnul blond, l‑ar fi apreciat fără rezerve.
