În spectacolul instalaţie „Camera 1306 (I Am Myself)”, creat special pentru a fi jucat într-o cameră de hotel, coregraful Cosmin Manolescu se joacă ingenios cu spiritul voyeurist din fiecare om. Spectatorul află cum este să fii Big Brother, dar şi Little Sister, în acelaşi timp, privind îndeaproape, dar fiind, la rândul lui, privit.
Spectacolul va avea premiera pe 9 iulie într-o cameră de la Hotelul InterContinental şi va fi unul maraton, fiind planificat să dureze nu mai puţin de 12 ore. Spectatorii, în număr de şase, se vor schimba din oră-n oră, de la ora 16.00 la ora 4.00.
Intimitate la cote înalte
Un bărbat şi o femeie sunt în vacanţă într-un oraş străin. În camera lor de hotel ei experimentează trăirile oricărui cuplu: atracţie, repulsie, frenezie, lene, intimitate, încătuşare, diluarea sentimentului de sine, topirea în celălalt, sufocare şi dorinţa de eliberare. Până aici, nimic nou. Ineditul propunerii coregrafului, care este şi performer alături de Catrinel Catană, constă în aceea că publicul este în aceeaşi cameră cu cei doi îndrăgostiţi. Aflaţi în imediata lor vecinătatea, spectatorii ajung să îi atingă şi chiar să fie atinşi de performeri. Este voyeurismul ajuns la cote înalte. Intimitatea e atât de acută încât publicul are în alertă toate simţurile. Nu vezi doar două trupuri încleştate într-un soi de dans al împerecherii şi-al desperecherii, ci le simţi dansatorilor căldura corpurilor, mirosul parfumului femeii şi-al after-shave-ului bărbatului, te amuzi de jucăriile lui erotico-infantile şi te emoţionează muzica aleasă de ea, etern romanticul Jacques Brel, cu sfâşietorul lui „Ne me quitte pas”, dar şi un pasional tango argentinian, prilej de înlănţuire sălbatică a picioarelor.
De la cuplu la grup şi invers
Spectatorul se transformă curând şi el în performer şi, în funcţie de răspunsurile fiecărui om din public, se creează ad-hoc un al spectacol, scenariul schimbându-se din mers. Publicul poate sta peste tot, pe scaune, pe podea, pe hol, pe balcon, pe marginea căzii de la baie şi, desigur că, în funcţie de fiecare unghi din care priveşti, vezi practic un alt „film” decât ceilalţi. Personajele sunt mereu conştiente de prezenţa intruşilor pe care îi privesc adeseori intens sau îi invită să participe la micile lor jocuri. Când devii din privitor privit şi „obiect” de joacă, te încearcă pe rând toate sentimentele, de la amuzament la panică, şi de la dorinţa acută de a da bir cu fugiţii până la o complice şi chiar dulce acceptare. „Până la urmă, e doar un joc”, îţi faci curaj şi te laşi, a rândul tău, „scanat” de privirile intruzive ale celorlalţi. (Interesant este că jurnaliştii care au participat la avanpremieră, la final, au stat complet dezinhibaţi de vorbă cu dansatorii, aşezaţi cu toţii, relaxat, direct pe covor, de parcă o conferinţă de presă în care artiştii se află la doar câţiva centimetri de ziarişti, îmbrăcaţi în halate de baie, ar fi fost un lucru absolut firesc. Acesta a fost un semn al faptului că fluidul energetic dintre public şi performeri circulase şi că între cele două „tabere” se construise cu adevărat o complice intimitate).
Agresiunea este dintre temele de bază ale performance-ului. Intimitatea şi pacea este în permanenţă atacată de tot felul de zgomote: telefoanele sună aproape încontinuu, neştiind ce să facă cu liniştea, cei doi dau drumul la televizor şi zappează la nesfârşit, iar de afară se aude zgomotul infernal al străzii şi nebunia de pe şantierul de alături. (Iată că Teatrul Naţional joacă un rol important chiar şi aşa, aflat în reparaţii). Sigur că în funcţie de ora aleasă de spectatori, aceştia vor vedea un alt performace. La ora 3 dimineaţa, şantierul nu va mai „juca” în spectacol, dar luminile oraşului noaptea şi Bucureştiul văzut de la etajul 15 al hotelului InterContinental vor face cu siguranţă toţi banii.
