Patru ani teleleu: o incursiune dureroasă într-o (altă) Românie paralelă

“Acasă, pe drum. Patru ani telelu”, cea mai spectaculoasă apariție editorială la finalul anului 2017 este o incursiune plină de forță în România profundă, cel mai adesea un tărâm al istoriilor crude de violenţă domestică.

Eva Tipaldos 0 comentarii

Actualizat: 06.01.2018 - 14:56

“Există nenumărate punți între lumi paralele”, spune jurnalista Elena Stancu, semnatară - alături de partenerul ei de viață și de călătorii, fotograful Cosmin Bumbuț - a cărții de reportaj “Acasă, pe drum. Patru ani telelu”, apreciată de critică drept cea mai spectaculoasă apariție editorială la finalul anului 2017. O incursiune plină de forță în așa numita Românie profundă, cel mai adesea un tărâm al istoriilor crude de violenţă domestică, populat cu părinţi din familii sărace care își strunesc pruncii agresându-i fizic şi psihic, de soţi care îşi omoară soţiile în bătaie – la propriu, sau de fete maltratate care fug de acasă ca să se prostitueze.

“Această copleşitoare bijuterie de carte-album e rodul muncii de 4 ani a unor oameni care locuiesc pe drumuri, teleleu, în comunităţile celor mai săraci şi oropsiţi oameni din România zilelor noastre”, spune și eseistul Mihail Vakulovski, în prezentarea unei cărți care își propune să vorbească obiectiv despre felul în care sărăcia şi lipsa educaţiei te duc la puşcărie, despre viaţa copiilor cu boli rare, despre copiii străzii, care se droghează şi mănâncă din tomberoane, despre copiii analfabeţi cu părinţi analfabeţi sau despre familia ultimului căldărar, care e nevoit să se ducă din când în când la cerşit în Franţa. “Situaţii mult prea dure chiar şi pentru ştirile de la ora 5”, găsite într-o Românie paralelă în care există oameni care nu doar că nu ştiu să scrie şi să citescă, dar care nu ştiu nici măcar în ce an suntem, nu ştiu orele, nici zilele săptămânii, nu ştiu vârstele copiilor lor, nu ştiu că există Europa şi că România e o ţară.

 

Rep: Criticii par să se fi pus de accord că albumul “Acasă, pe drum” – lansat la finalul anului trecut - este cea mai spectaculoasă apariție editorială a anului 2017. O culegere de povești adunate în cei patru ani în care ați locuit într-o rulotă care v-a permis să deveniți parte din diverse comunități din ceea ce numim România profundă. Un concept care pare să fi devenit sinonim cu România tristă…

 

Elena Stancu: Nu cred că este neapărat vorba de o Românie tristă. Căldărarii noștri din Corcova, de pildă, oameni de care ne-am îndrăgostit foarte tare, sunt, de fapt, plini de veselie, plini de speranță și de poftă de viață, cu multă culoare și multe lucruri pozitive. Până la urmă, e greu de spus dacă atunci când trăiești în sărăcie sau într-un penitenciar ești sau nu trist. Ești pur și simplu. Îți trăiești propria viață, singura pe care o cunoști. Nu România e tristă. Cred că mai degrabă e tristă din punctul nostru de vedere. E trist, de exemplu, faptul că în anul 2018 încă întâlnești zone întregi de sărăcie extremă în România. E trist că o țară care se află azi în Uniunea Europeană să aibă atâția copii care abandonează școala, care nu au altă șansă în viață decât să practice prostituția pe străzi sau să ajungă într-un penitenciar.

 

Rep: Ideea asta, foarte gustată acum, cea a unor state paralele, are alt înțeles pentru voi, care explorați, se pare, lumi paralele. Începând de la glam-ul interesant pentru o revistă glossy, la zona cool a grupurilor care filosofează la un concert de jazz, într-un club, și până tristețea prostituatei căreia statul i-a luat toți cei patru copii, asumându-și cheltuieli iraționale pentru asta. Dacă ar fi să aruncăm o privire generală asupra lumilor pe care le cunoașteți…

 

Elena Stancu: Oricât de stratificată ar fi o societate, indivizii nu rămân fiecare în felia lui, ci toate aceste lumi se întretaie. Există punți între toate aceste universuri paralele. Și nici nu suntem asa de diferiți, de fapt, lumile noastre se intersectează, trecem adesea unii pe lângă alții. E adevărat că e complet diferită povestea prostituatei care trăiește pe străzi, în timp ce statul i-a luat toți cei patru copii pe care oricum i-a făcut din întâmplare și pe care oricum nu are cum să îi crească. Nici nu-mi vine să-i spun prostituată, pentru că ea este, de fapt, o victimă a sărăciei în care noi am lăsat-o să trăiască. Această femeie din Satu Mare a deschis ochii pe străzi, în sărăcie și abuzuri, și nu cunoaște altă lume. Experiențele ei sunt diferite față de tot ceea ce știm noi despre viață, iar destinul ei este construit pe fundația acestor experiențe. Prin urmare nici judecata nu este, de fapt, chiar atât de pertinentă. Ne-am dat seama că e greu sa vorbești. Comentariile de pe rețelele de socializare nu sunt tocmai cea mai bună măsură a felului în care o anumită categorie socială o evaluează pe alta. Povestea lui Geo, unul dintre căldărarii noștri din Corcova, este mult mai ușor de înțeles. Deși se luptă cu lipsuri, călărarii au aceleași dorințe pe care le avem toți, adică să trăiască mai bine, să construiască o viață mai bună pentru copiii lor. Nu, nu suntem chiar foarte departe unii de alții. În ceea ce ne privește, ne-am obișnuit să interacționăm cu comunități atât de diferite, încât ni s-a dezvoltat foarte mult capacitatea de adaptare. Suntem la fel și atunci când intrăm într-un penitenciar, dar și atunci când intrăm într-o comunitate așezată de secui sau poate chiar în diverse comunități din Cuba – pentru că avem și trei capitole de călătorii în cartea noastră. Lumea noastră din București, de pildă, este construită din oameni care își pot permite să iasă în oraș și să cheltuiască o sută de lei la o cină. Sunt oameni care lucrează în media, în publicitate, oameni informați și cu o relativă bunăstare. Când te-ai obișnuit să trăiești așa și când îi vezi și pe ai tăi trăiesc la fel ca tine, este, probabil, ceva mai greu să înțelegi ce înseamnă mai exact faptul că undeva, nu atât de departe de tine, există familii cu opt copii care trăiesc cu trei sute de lei pe lună. Sigur că, într-un fel teoretic, toți înteleg asta, dar nu cred că e la fel de simplu să surprindă toate detaliile acelei existențe. Nu cred că înțeleg exact ce înseamnă să trăiești numai cu mălai și cu cartofi, de pildă. Sigur, mulți fac o comparație cu felul în care și-au petrecut copilăria în România comunistă, o vreme în care, la rându-le, au mâncat cartofi prăjiți pentru că nu exista carne, dar nu-i tocmai același lucru. Vai, dar eu m-am bătut să merg la școală – argumentează alții. De bună seamă că oamenii au o altă reprezentare a sărăciei. Dar sărăcia înseamnă să nu ai deloc curent electric, printre altele. Înțelegem puține despre cum ar putea să arate universul copilului ăluia căruia nu i s-a explicat niciodată cât este de important să mearga la școală și nu știm în detaliu ce înseamnă dacă merge fiindu-i foame sau pornind dintr-o baracă în care este frig și întuneric.

 

Rep: Există în România oameni care nu doar că nu ştiu să scrie şi să citescă, dar care nu ştiu nici măcar în ce an suntem, nu ştiu orele, nici zilele săptămînii, nu ştiu vârstele copiilor lor, nu ştiu că există Europa şi că România e o ţară. De ce credeți că pentru aceste comunități aceste informații nu sunt esențiale?

 

Elena Stancu: Dar nu aveau cum să considere că e interesant să le știe sau confortabil să trăiască fără ele, de vreme ce acești oameni nici nu aveau habar că există o asemenea informație pe lume. Eram la Hetea, în județul Covasna, o așezare aproape de Sfântul Gheorghe, la câțiva kilometri de satul Araci. Oamenii aceștia trăiesc în barăci făcute din cartoane, mash-uri publicitare și alte materiale găsite la gunoi, o priveliște tristă, dezolantă. În special mash-uri publicitare, pe acestea le-am găsit peste tot, în toate pungile de sărăcie extremă în care am fost. Nu știu de unde le iau, le iau de la gunoi, probabil. Oamenii trăiesc în barăcile lor, nu au curent electric, deși unii îl fură, probabil, pentru că în unele barăci era lumină. Nu au televizor în casă, nu există magazine, nici farmacie, nu există nimic. Copiii au o școală în comunitate, dar termină clasa a 4-a fără să știe să scrie și să citească, în primul rând pentru că au de recuperat un handicap greu de imaginat și, mai apoi, pentru că nici învățătoarele nu își doresc să dezvolte acești copii. Sunt cadre din sistemul de stat detașate în astfel de comunități ca un fel de pedeapsă. Cand ajung în clasa a cincia, acești copii sunt trimiși în școli normale la Araci, unde, de regulă, se și termină parcursul lor educațional. Trebuie să înțelegem că acești copii nu vin din familii obișnuite. În ultima comunitate de acest fel în care am fost, în Slătinița, Bistrița, am întâlnit copii incluși în programe afterschool care continuă să nu știe să scrie sau să citească. Handicapul pe care îl au de recuperat e mare. Părinții lor, cel mai adesea analfabeți, nu s-au gândit să-i învețe culorile, zilele săptămânii sau care este Capitala României. Nu sunt de blamat, de vreme ce nici părinții lor nu au avut niciodată de făcut alegeri, nici nu s-au gândit să caute soluții, fiind ocupați cu supraviețuirea. Tații sunt, de obicei, ceva mai educați, pentru că ei pleacă de acasă, ies în oraș, lucrează mai toți la regia locală de salubritate. Mamele, care s-au căsătorit tinere, (e doar un fel de spune, pentru că majoritatea trăiesc în concubinaj de fapt) se ocupă de educația copiilor. Ele, bietele, nu știu nimic despre lume și nu le pot transmite copiilor informația. Iar aceasta nu este o alegere. Sunt copii care nu au ținut niciodată un pix în mână și care văd acasă, de cele mai multe ori, doar violență. Așa că și ei se bat între ei, au nervi. Sunt copii care se întorc acasă și nu au ce mânca. Când ajung în clasa a cincia, se rupe, de regulă, firul și majoritatea abandonează școala, pentru că pur și simplu nu pot ține pasul cu colegii lor, diferențele sociale sunt enorme. Pentru educatori, o încununare a programului ar fi ca acești copii să meargă la școală până în clasa a opta. Toți acești oameni au intuiția faptului că lumea este mult mai mare și ca de unde venim noi există mai multe posibilități. Normal ca și-ar dori să facem schimb de roluri. Aceasta, însă, rămâne o simplă intuiție. 

 

Rep: Ați legat aceste cazuri concrete de ideea de analfabetism, unul care nici nu poate fi descris oamenilor de la București, spuneți. Dacă ați încerca să-l teoretizați totuși?

 

Elena Stancu: Pentru mine, definiția acestui analfabetism este, catgoric, o lipsă de soluții venite din partea statului. Nu are nicio legătură cu acești oameni, care au avut neșansa să se nască acolo. Dacă m-aș fi născut eu într-o astfel de familie, pățeam la fel. Nu poți ieși din cercul sărăciei singur. E o minciună, de asemenea, și faptul că învățământul ar fi gratuit și obligatoriu până în clasa a zecea în România. Copiii trebuie să-și cumpere caiete, ghiozdan, pixuri, să contribuie la fondul școlii, la cadoul doamnei… E o minciună să credem că învățământul din România este gratuit. Nici obligatoriu nu este, de vreme ce nimeni nu e tras la răspundere atunci când un copil abandonează școala.

 

Rep: Spuneați că nu aveați de gând să scrieți o poveste tristă, ci doar o poveste despre viața voastră într-o rulotă și aș continua cu asta. Cum arată viața într-o rulotă?

 

Elena Stancu: Suntem de … patru ani teleleu. Lumea își imaginează că trăim într-un romantism continuu, dar, de fapt, nu este foarte confortabilă viața într-o rulotă. Ne-am dat seama târziu că, de fapt, primul an a fost doar o perioadă de acomodare. Pe vremea aceea nu înțelegeam nimic, ne era rusine să ciocănim la poarta unui om să cerem apă, eram năuci. Abia mai târziu ne-am obișnuit cu viața în mașină și cu toată rutina pe care o implică ea de fapt. Viața este destul de diferită, apar tot felul de alte sarcini, pentru că într-o rulotă ai autonomie să stai locului doar trei zile. După asta, ți se termină apa și trebuie să golești grupurile sanitare. Ne trebuie, deci, ori o toaletă ecologică, ori o hazna. Avem nevoie de GPL pentru sobă, pentru boiler, pentru aragaz și frigider. Nu stai ca într-o casă normală, cu toate aceste facilități la îndemână. Trebuie să faci un efort pentru fiecare dintre ele. Acum ne-am obișnuit, dar în primul an ne lua foarte mult timp. Nici dormitul nu este un gest atât de automat pe cât este într-o casă. Ne trebuie un loc drept și cu umbră vara, eventual aflat în apropierea unui canal unde să deversăm apa reziduală. Acum știm locuri bune în fiecare regiune a țării, dar la început mergeam pe ghicite. Eu mă trezesc cu o oră mai târziu decât Cosmin, iar până atunci el nu poate să-și facă nici un ceai, pentru ca patul se lasă deasupra aragazului. Ne-ar lipsi un metru în plus, dar pentru asta ar trebui o mașină mai mare. Și un 4X4, spune Cosmin (râde). În rest, avem și ore relativ fixe de masă, așa ne-am obișnuit și ne place. E o plăcere să gătesc pentru prânz sau să pregătesc cina sau micul dejun în zilele în care facem muncă de birou. Când e muncă pe teren, totul o ia pe repede înainte. Cosmin trebuie să prindă lumina bună, avem tot felul de întâlniri. E dificil sa te gândești mereu care sunt lucrurile de care ai nevoie în rulotă. Pentru că nu poți umbla permanent cu tot ce ai după tine, ne-am asigurat o bază la mijlocul țării, așa că ne ținem lucrurile, cărțile și ce mai avem, într-o mansardă la Alba Iulia. Ultima oara eram pe 15 septembrie acolo, dar nu știam că vom reveni abia la sfârșitul lunii decembrie. Consecința e că n-am mai avut haine de iarnă până acum.

 

Rep: Cum reușiți să finanțați aceste proiecte? Mi-a plăcut foarte mult ideea vederilor din călătorie. Ne puteți povesti acest sistem?

 

Elena Stancu: Cosmin s-a gândit să trimită unui prieten prima vedere din călătorie într-o zi de vară, în urmă cu niște ani. Eram la 2 Mai, într-o periodă în care făceam teste cu mașina. A printat pe o imprimantă mică o fotografie pe care o făcuse el și i-a trimis-o lui Cornel. Îți dai seama, efectul a fost mare pentru un om care nici nu-și mai amintea să fi primit altceva în afară de facturi în cutia poștală. Pentru că i-a plăcut ideea, a început să trimită aceste vederi tot mai des, folosind de multe ori chiar imagini cu subiectele la care lucram. Încercăm să punem vederile la poștă chiar din locul în care suntem în momentul expedierii. Abonații noștri primesc o vedere la fiecare două săptămâni. Avem cam 80 de abonați acum, dar speram să crească numărul acestora, mai ales că, după calculele noastre, am putea trăi doar din aceste vederi dacă numărul abonaților ar fi de 150-200. În afara de aceste abonamente, trăim din burse de jurnalism, din granturi și din premii. Am refuzat orice publicitate. Cosmin a facut foarte mulți ani fotografie de publicitate, eu lucrasem la Marie Claire și cumva cam știam că publicitatea vine întotdeauna la pachet cu niște constrângeri. Ne-am permis să fim niște haiduci și am zis să o facem până la capăt. Poate că dacă ne-ar fi ajuns cuțitul la os, poate că ne-am mai fi gândit. Din fericire n-am ajuns la asta, așa că nu avea rost să facem acest compromis.

 

Rep: Probabil că lumea este impresionată mai ales de povestea Marinelei din Târgu Neamț, femeia în scaun cu rotile care nu văzuse niciodată marea…

 

Elena Stancu: Am mers la Târgu Neamț cu un grant oferit de Ambasada Norvegiei. Documentam o parte din subiectele sprijinite ei, legate de educație sau, cum a fost cazul acestei istorii, cu privire la independența persoanelor cu dizabilități. Știam că acolo este o mică fundație care a reușit să facă o afacere socială, având angajați oameni cu dizabilități și folosind banii câștigați în finanțarea serviciilor sociale oferite celorlalți aflați în aceeași situație. Așa am cunoscut-o pe Marinela Toma, o femeie care suferea de distrofie musculară într-o formă avansată. Era în scaun cu rotile de la 18 ani, vorbea cu dificultate și, în momentul în care am cunoscut-o noi, mai putea să-și miște doar un deget de la mâna dreapta. Problema în acest caz nu era una financiară, din punctul acesta de vedere era vorba de o familie relativ stabilă. Marilena nu putea călători pentru că în România nu există o infrastructură care să permită independența oamenilor cu probleme ca ale ei. Părinții ei nu aveau mașină. Marilena mai avea un frate cu aceeasi problemă, iar pentru ai lor ar fi fost o adevărată aventură să încerce să-i urce în tren. Poate că ar fi reușit, dacă s-ar fi străduit din răsputeri. Dar, o dată ajuns la Cosntanța, cu ce ai putea să-i transporți mai departe? La ce restaurant să mănânce? O fi vreunul în Constanța? Probabil că sunt, dar trebuie să le știi. Ca să fie practicabilă, o rampă trebuie să aibe cinci grade, acesta este standardul, nu cele făcute în bătaie de joc, de 30 – 40 de grade. În țara asta nu există infrastructură pentru oameni cu dizabilități, deși există o lege care să oblige toate structurile, din câte știu eu inclusiv pe cele private, să faciliteze accesul. Dar, până să ajungem cu discuția la cele private, mai bine ne-am îngrijora că nu există rampe la primării, la spitale sau la poștă. Rampa Poștei din Târgu Neamț, de pildă, avea 45 de grade și chiar mai mult, mai era îmbrăcată și în gresie. Le-am povestit celor de la fundație ce am aflat din interviul cu Marinela, iar ei, pentru că aveau o mașină special adaptată pentru scaun cu rotile, i-au organizat o excursie la mare. Ne-au trimis fotografii de acolo. Din păcate noi nu am putut ajunge. Dar i-au facut o fotografie Marinelei, pe care au convins-o cu greu să poarte costum de baie, chiar în momentul în care au intrat cu ea în brațe în apă. Fotografia asta ne-a emoționat enorm.

 

Rep: Dintre toate comunitățile de rromi în care ați petrecut timp, o atenție deosebită ați acordat-o rromilor din Corcova, poveste care a devenit déjà film documentar…

 

Elena Stancu: Corcova nu se află în una dintre pungile de sărăcie extremă. Acești oameni nu sunt săraci, cum ar fi cei din Hetea, din Slătinița, de la Bistrița, sau cea de la fosta groapă de gunoi de la Mironeasa – la Iași. De altfel, căldărarii au dus-o cândva chiar bine, trăiau din vânzarea de cazane și ibrice. Cam de când a apărut criza financiară, însă, cazanele lor nu prea se mai vând, iar oamenii, rămași fără sursă de venit, caută soluții. Cel mai adesea merg să caute fier vechi sau obiecte mari, frigidere, la gropile de gunoi din Franța sau Belgia. După ce le colectează, ori le vând, ori le păstreaza ei. Geo, de pildă, avea casa plină cu așa ceva. La Corcova, oamenii au case, au mașini, au ce mânca, dar viața pentru ei e foarte dificilă, pentru că n-au din ce să traiască dacă nu vând faimoasele lor cazane. Merg la cules de mere în Belgia, dar acestea nu sunt soluții pe termen lung pentru o comunitate. Situația din Corcova a devenit, între timp, un film documentar, în care surprindem povestea unei tinere familii, familia lui Geo, care are 25 de ani și care s-a mutat la casa lui abia acum, deși este căsătorit de la 12 ani. Căldărarii, însă, după ce se căsătoresc, continuă să trăiască alături de părinții lor până în momentul în care au resurse pentru a-și susține traiul în mod independent. După alți 12 ani, în cazul lui Geo. La casa nouă mai au multe de făcut. Lipsesc multe în bucătărie, trebuie să construiască gardul, iar bani nu mai sunt. Geo vorbește foarte bine franceza, pe care a învățat-o la cules de mere prin Franța și Belgia. Am facut documentarul în cadrul programului de burse pentru jurnalism “Viitor la purtător”, o inițiativă DOR. Filmul a fost apreciat, am câștigat premiul pentru debut la TIFF, unde am mers chiar cu Geo și cu soția lui, Marina – o experință foarte faină pentru ei. A câștigat și premiul la Urban Eye Film Festival, un premiu pentru imagine la Docu-Art, un premiu special pentru săraci – zic eu - la Bruxelles, la Millenium Film Festival. Spun că pentru săraci pentru că bugetul întregului film a fost de 1200 de euro, chestie la care toată lumea la Bruxelles a fost șocată, ei pornesc de la 300.000 de euro. Noi și niște indieni ce mai eram în situația asta.

 

Rep: Următoarea oprire?

 

Elena Stancu: Acum stăm pe loc la Alba Iulia și așteptăm să ne vină niște piese din Germania, că avem câteva chuivete stricate în mașină și nu ne putem spăla. Imediat ce vin, vom pleca în Grecia. Am mai filmat un documentar, la Penitenciarul Gherla, unde s-a făcut primul centru terapeutic pentru deținutele care suferă de depresie, anxietate sau au diverse tulburări de personalitate. Vrem să mergem în Grecia pentru munca de birou, adică pentru montarea filmului.

 

Elena Stancu

 

 

Comentarii

Loading...
loading...