Nick Mancuso este un actor italo-canadiano-american cunoscut mai ales pentru filmele de „bătaie” în care a jucat alături de cei mai faimoşi bătăuşi ai lumii. De curând, el a fost la Timişoara unde a prezentat un impresionant one man show: „Dumnezeu e un gangster” care a arătat publicului un cu totul alt artist.
Spectacolul dvs este un one-man show în toate privinţele: aţi jucat, aţi regizat şi, mai mult decât atât, aţi scris textul. Faceţi des astfel de show-uri totale?
Nick Mancuso: Am mai scris şi în trecut, dar mai mult poezie. În ultimii ani am început să-mi scriu textele de scenă şi când Alexander Hausvater, pe care îl ştiu de câţiva ani, m-a invitat la Timişoara am decis să scriu o piesă special pentru acest eveniment şi în numai 10 zile am pus pe hârtie „Dumnezeu e un gangster”. Nu sunt un dramaturg oficial, dar mai am timp să ajung.
Lumea vă ştie din rolurile dvs de bărbat dur, dar de data asta jucaţi cu totul altceva.
N.M: Da, joc un bătrân nebun, fără adăpost, care se crede Dumnezeu. Şi, cine ştie, poate chiar este.
După 40 de ani în care aţi întruchipat în special bătăuşi, de unde aţi mai avut atâtea resurse de fragilitate câte puneţi în joc în acest spectacol?
N.M: Eu în realitate sunt un bărbat sentimental, un italian care lăcrimează la cântecele de dragoste. Dar aşa se petrec lucrurile odată intrat în malaxorul hollywoodian. Ţi se pune o etichetă pe frunte şi cu aia rămâi toată viaţa. Dacă eşti frumuşel joci numai frumuşei, dacă ai faţă de bărbat dur îl joci pe ticălos. Sunt cinci etape în cariera unui actor de Hollywood şi eu, în cei 40 de ani de profesie, am trecut prin toate. Mai întâi joci bărbatul îndrăgostit sau după care mor gagicile. Asta te ţine maxim 10 ani. La mine, a funcţionat doar cinci ani. Apoi urmează eroul. Chestia asta poate ţine ceva mai mult. Faza a treia e cea în care-l joci pe ticălos. Personaje negative poţi să joci până ieşi la pensie. Cu cât eşti mai urâţit, mai plin de riduri şi mai buhăit de la băutură cu atât mai bine. Etapa a patra e cea în care-l joci pe „loser”, bărbatul ajuns la o vârstă înaintată care şi-a ratat toate obiectivele în viaţă. După care vine ultimul tren, când ai depăşit toate fazele umane şi nu mai poţi să joci decât monştri. Eu cam în etapa asta am ajuns. Numai în România câţi vampiri şi draci am filmat…
Ei, da, dar când vă scrieţi singur textele aveţi grijă să vă răsfăţaţi cu roluri grase. Acum, de pildă, îl jucaţi pe Dumnezeu.
N.M: Da, Dumnezeu ca monstru.
Vă simţiţi mai mult european sau mai mult american?
N.M: Pe măsură ce trece timpul simt cum mă cheamă rădăcinile. Vreau ca ultimii ani de viaţă să mi-i petrec în Calabria natală unde vreau să fiu şi îngropat, fireşte. Ţi-am spus că sunt sentimental.
De ce nu vă mai place America?
N.M.: America a devenit un uriaş Mc Donald’s. Nu mai există diversitate. În vremea tinereţii mele, la New York, unde studiam actoria, era plin de artişti europeni care făceau teatru şi film în stil european. Acum nici nu mai ai un cinematograf unde să vezi filme de Fellini sau de Antonioni. Peste tot se difuzează doar superproducţii de Hollywood. E ca şi cum intri într-un supermarket de unde nu poţi cumpăra decât un singur fel de pâine. E ridicol.
Şi în teatru e la fel?
N.M: Absolut. Teatrul american e mort de cel puţin 15 ani. Hai să ne gândim care este ultimul mare dramaturg american. Tennessee Williams. Vorbim de aproape jumătate de secol. Hai să fim generoşi şi să zicem şi de cei mai apropiaţi de noi, de Sam Shepard şi de David Mamet, de pildă. Dar şi ăştia sunt „expiraţi”. Nu s-a mai ridicat nici o voce nouă suficient de puternică.
Aveţi vreo explicaţie pentru acest fenomen?
N.M: Da. E vorba de bani. De fapt, de lipsa lor. New York a devenit un loc atât de scump încât ca tânăr artist nu-ţi permiţi nici să-ţi plăteşti chiria în Bronx. Pe vremea mea, începeai ca actor de teatru la New York, unde toţi trăgeam de bani, dar ne descurcam, căci New York-ul era oraşul artiştilor lefteri, şi apoi te duceai la Hollywood să te prostituiezi pentru bani mari în filme de serie B sau C. Dar ultimii care au putut face acest traseu au fost cei din generaţia mea. Asta se petrecea acum 30-40 de ani. Erau frumoşii ani ’60.
În Europa este mai bine din punctul ăsta de vedere?
N.M: Incomparabil mai bine. Englezii, de pildă, păstrează tradiţia. Actorii fac mai întâi o ucenicie foarte serioasă în teatru. Apoi fac film şi o fac excelent. Toţi marii actori britanici care au făcut carieră în cinema au fost mai întâi excelenţi actori de teatru. Anthony Hopkins, Jeremy Irons… Doar aşa poţi deveni un actor „solid”. Acum în America teatrul a devenit sinonim cu music-hall-ul de pe Broadway care e şi acela tot un fel de Mc Donalds. New Yorkul e acum oraşul bancherilor. Nu mai e de mult al artiştilor. Cam ca Viena. Păi astăzi şi-ar mai permite un artist sărăntoc ca Mozart să mai stea la Viena? Cu ce bani? În America, dacă eşti băiat drăguţ şi ai noroc să pui lăbuţa pe un rol important în film devii peste noapte mare star, brusc te ştie toată planeta. Eşti Keanu Reeves. Dar dacă-l pui pe Keanu Reeves pe scenă l-ai omorât. Nu se aude ce spune nici din al treilea rând. Aşa că băieţeii ăştia preferă să stea la Holywood unde joacă un singur fel de rol toată viaţa. Dacă au noroc şi-şi păstrează mutriţa drăgălaşă.
Să joci un singur tip de rol e un blestem pentru un actor sau mai degrabă o uşurare?
N.M: E curată deprofesionalizare. E ca şi cum în loc să foloseşti toate clapele la un pian cânţi toată viaţa numai nota Do. Ce fel de muzică e asta? Bine, băieţii ăia drăguţi care devin staruri peste noapte doar pentru că au un zâmbet fotogenic nu-şi pun aşa problema. Sunt suficient de tâmpiţi cât să fie fericiţi că au vile cu piscină, maşini de lux şi gagici „bune”. Pentru ce au ei de jucat, multă minte nu se cere. Inteligenţa le-ar fi chiar dăunătoare.
Nu prea vă plac băieţii drăguţi de la Hollywood…
N.M: Mă enervează că gloria lor este absolut nemeritată. Actorii de teatru sunt ca nişte piloţi de avioane. Ei conduc cu adevărat avionul. Starurile de la Hollywood sunt ca astronauţii. Ei zboară mai sus, mai repede, dar nu pilotează cu adevărat. Sunt marii eroi ai omenirii, dar nu pune unul mâna la muncă. Trebuie să ai cel puţin 7 ani de ucenicie chiar şi ca să înveţi cum să stai pe scenă, cum să ţii mâinile. În film poate juca aproape oricine pentru că se face oricum mai totul din filmare, din montaj, din lumini, din machiaj. Eu am făcut şi teatru şi film şi ştiu bine ce vorbesc. În film, nu e nevoie să faci o muncă interioară ca să ajungi să plângi cu adevărat, ca în teatru. Vine cucoana de la machiaj, îţi pune lacrima artificială pe obraz şi s-a rezolvat. Stanislavski şi-ar trage un glonţ în cap dacă ar vedea asta.
Şi totuşi mai toţi actorii vor să facă film…
N.M: Da. Pentru că filmul înseamnă „easy money”. Câştigi mult şi foarte uşor. Ca actor de teatru eşti muritor de foame, ai perioade lungi în care eşti şomer şi, mai devreme sau mai târziu, te lasă şi nevasta.
