Iuliana Vîlsan, premianta UNITER de anul acesta pentru scenografia spectacolului „Herr Paul”, montat de Radu Afrim la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, este o operă de artă în sine. De-a lungul timpului, şi-a „pavoazat” capul cu flori, cu fluturi, cu pisici (în cinstea celor 300 de feline colorate din spectacolul „Piaţa Roosevelt”).
Toată ţara i-a putut vedea la televizor în seara Galei UNITER frizura nonconformistă, verde-roşie, asta după ce părul ei tuns scurt, băieţeşte, a fost „desenat” cu flori, cu fluturi şi, mai nou, cu un încântător peisaj marin. Pentru a înţelege însă frumoasa ei nebunie trebuie să-i vezi decorurile.
Traducătoare din Cicero
Cine ar putea crede, văzând-o pe această reclamă ambulantă la pictură, că şi-a petrecut toată adolescenţa şi o bună parte din tinereţe traducând din anticii latini şi greci? Absolut nimeni nu ar crede asta, şi totuşi Iuliana Vîlsan a studiat întâi limbile clasice. La 18 ani tradusese deja integral opera lui Cicero, asta, în condiţiile în care recordul unui traducător din latină este de 10 rânduri pe oră. „Stăteam închisă-n casă zile întregi şi studiam latina. Eram fascinată. Mama se şi speriase de mine că nu ieşeam din cameră. Mă izolasem total. Mă decuplam de la realitate şi intram în altă lume. Latina, care după ce treci de faza «e foarte grea» devine «foarte frumoasă», ajunsese pentru mine un drog. Trăiam într-o altă dimensiune care mie îmi făcea foarte bine.” A câştigat toate concursurile „Ciceronianum” la care s-a prezentat în liceu. În paralel cu Facultatea de Limbi Clasice, se ducea la cursuri opţionale la Teologie şi la Filosofie. A studiat angelologie cu Andrei Pleşu şi mergea la cursurile ţinute de Gabriel Liiceanu şi Sorin Vieru. Lua lecţii particulare de pictură în atelierele unor pictori importanţi, astfel că, imediat ce a terminat limbile moarte, a trecut la pictura vie, intrând la Facultatea de Arte Plastice, unde l-a avut profesor pe Ştefan Câlţia. Iuliana mărturiseşte că rigoarea şi seriozitatea latinistului au ajutat-o imens în formarea ei ca artist.
„Profesorii mei din facultate au fost revoltaţi că las studiul limbii latine pentru un lucru atât de frivol cum e pictura”
În liceu mai cochetase cu pictura, studiind cu pictorii din oraşul ei natal, Constanţa. Unul dintre artiştii plastici cu care a lucrat atunci îi spusese că nu o vede stând toată viaţa închisă în bibliotecă, printre cărţi la care numai un grup mic are acces. I-a mai spus atunci şi că meseria ţi-o alegi din lucrurile cu care îţi place să-ţi pierzi nopţile. „Nu am înţeles eu mare lucru atunci. Nopţile, de obicei, le dormeam pe vremea aia.” La unul dintre concursurile de latină la care a participat, „Ovidianum”, a îmbinat însă cele două pasiuni ale ei. „Era o competiţie la care conta foarte mult originalitatea. Textul era «Răpirea Europei» şi mie mi-a venit ideea să fac o pictură pe această temă, pictură pe care apoi am comentat-o în scris. Bineînţeles că am câştigat concursul. Am muncit două zile şi două nopţi la acea lucrare, fără să simt. Pur şi simplu când am terminat-o am realizat că trecuseră o zi şi o noapte, şi încă o zi, şi încă o noapte, timp în care nu am avut nevoie nici de mâncare, nici de apă, de nimic. Mama mai crăpa uşa din când în când şi mă‑ntreba: «Nu ţi-e foame?» «Nu.» «Nu ţi-e sete?» «Nu.» Aia a fost pentru mine proba de cum îmi place mie să-mi pierd nopţile. Şi atunci am înţeles cum vine treaba asta cu alegerea meseriei la care se referea profesorul meu de pictură. Am realizat atunci că pictura este calea mea, pentru că, oricât de pasionante erau textele latineşti, pe la ora 1 sau 2 din noapte adormeam cu capul pe caiet. Sigur că profesorii mei din Facultatea de Limbi Clasice erau revoltaţi că eu, care eram bulgărele lor de aur, cea mai bună studentă şi speranţa lor, las studiul limbii latine pentru un lucru atât de frivol cum e pictura.”
Pictoriţă cu binecuvântarea părintelui Arsenie
Susţinerea şi încurajarea i-au venit de la cine te puteai aştepta cel mai puţin: „Singurul care m-a susţinut a fost părintele Arsenie de la Techirghiol, care practic m-a crescut”. Părintele Arsenie Papacioc este – pentru cine nu ştie – una dintre marile figuri ale ortodoxiei româneşti, unul dintre cei mai dăruiţi duhovnici. Având probleme de sănătate când era mică, mama Iulianei, credincioasă fiind, o ducea adesea pe fetiţă la părintele Arsenie, aşa că acest sfânt al timpurilor moderne i-a marcat Iulianei existenţa. „Sigur că părintele ar fi vrut să ajung să fac cândva şi pictură bisericească, dar timpul nu e pierdut şi mi-a rămas în minte acea dorinţă a lui. Mai mult, părintele mi-a dăruit desenele lui, în original, făcute pe când era în puşcărie, şi mi-a povestit momentul în care a simţit o chemare interioară de a se exprima prin desen.”
A compus versurile cânturilor la „Antigona” lui Măniuţiu
Chiar dacă lucrarea ei de diplomă la Litere a fost „Semnificaţiile tăcerii în teatrul lui Plaut”, prima ei relaţie „vinovată” cu teatrul avut-o la spectacolul „Caligula” al lui Mihai Măniuţiu, de la Bulandra, cu Marcel Iureş în rolul principal. De altfel, pe Ştefan Câlţia şi pe Mihai Măniuţiu Iuliana îi consideră esenţiali în devenirea ei artistică. „Mihai Măniuţiu era un fenomen în anii ’90. Eu eram încă studentă şi mergeam să asist la repetiţii. Mihai e un perfecţionist şi voia ca fiecare amănunt din montare să fie justificat cultural. Ştiind că sunt latinistă, mi-a cerut să-i fac o documentare despre ceremonialul de înmormântare la romani din vremea lui Caligula. Mie atât mi-a trebuit. Am luat cheia magică de la biblioteca secretă unde numai clasiciştii aveau acces, am găsit cărţile bine ştiute şi am notat tot ce ţinea de funeraliile la romani din acea epocă. De atunci datează şi admiraţia mea profundă pentru Doina Levintza, creatoarea costumelor în acel spectacol, pentru că, deşi nu avea informaţia culturală necesară, a avut o intuiţie incredibilă. Ea a creat de la început costumele albastre, fără să ştie că exact aceea era culoarea morţii la romani.” Aşa a început aventura Iulianei în teatru. A lucrat apoi cu Măniuţiu la „Antigona”, spectacol montat la Piatra Neamţ, unde a compus versurile cânturilor în greacă ale corului şi a lucrat cu actorii pentru ca aceştia să pronunţe corect cuvintele şi în metrica grecească.
Radu Afrim, geamănul său în regie
Desăvârşirea sa ca scenograf a venit însă din colaborarea cu Radu Afrim, cu care a lucrat deja la patru spectacole: „Piaţa Roosevelt” – la Teatrul Naţional din Timişoara, „Herr Paul” – la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, „Câtă speranţă” – la Teatrul Odeon – şi foarte proaspătul „Miriam W” – la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti. „Întâlnirea cu Radu, din urmă cu doi ani, şi lucrul la nişte scenografii create în registre plastice atât de diferite s-au petrecut simplu şi firesc. Avem cumva o privire asemănătoare asupra lumii. El s-a pregătit să devină arhitect, are o foarte solidă cultură plastică, şi atunci lucrul împreună a venit ca de la sine. Ne înţelegem din câteva cuvinte, uneori doar din semne sau din priviri, nu e nevoie de ore întregi de explicaţii ca să înţelegem ce aşteptări are unul de la celălalt. Ce dăruiesc eu, ca scenograf, el reuşeşte să prindă foarte repede, iar ce-mi dăruieşte el, prin lucrul cu actorii, prin energia şi tensiunea sa creatoare, eu încerc să captez şi să duc mai departe. Lucrăm un pic atipic pentru un cuplu regizor-scenograf, pentru că întotdeauna am început împreună de la zero. El schimbă foarte mult pe parcurs, eu îl urmez în demersul lui şi funcţionăm astfel ca rotiţele unui ceas care se îmbină perfect una cu cealaltă. E cu totul diferit de modul în care lucrează alţi scenografi, care trimit prin fax o schiţă, teatrul execută lucrarea, pentru ca apoi scenograful să vină şi să taxeze teatrul că lumea inventată
de el în atelier nu merge să fie pur şi simplu plantată pe scenă. E şi asta o formă de a lucra, dar total nepotrivită pentru mine şi pentru Radu. La noi funcţionează urechea mea deschisă la repetiţii, cuvintele pe care le schimbăm între noi în timp ce luăm masa pe fugă şi ping-pong-ul de SMS-uri trimise când ne mai vine câte o idee. Din frânturile astea de lucruri, la final iese ceva care ne uimeşte de fiecare dată, şi pe mine, şi pe el.”.
