Cel mai important „avocat” al folclorului autentic, muzicianul Grigore Leşe, a vorbit pentru România Liberă despre semnificaţiile marii sărbători a Naşterii Domnului, despre colindele şi obiceiurile care însoţesc acest praznic împărătesc.
Domnule Grigore Leşe, aţi traversat ţara în lung şi-n lat în căutare de oameni care păstrează cu sfinţenie tradiţiile strămoşeşti. Unde aţi întâlnit românii cei mai devotaţi tradiţiei?
Unde m-am aşteptat mai puţin. În sate din sudul ţării, unde nu credeam că mai găsesc mare lucru, în sate transilvane aflate la şosea, în apropierea urbanului, sate moderne, contemporane cu vremurile pe care le trăim dar în care oamenii, în mod aproape miraculos, au primit prin uimitorul şi misteriosul cod al culturii de sorginte orală o bogăţie pe care o conştientizează de cele mai multe ori intuitiv şi o transmit mai departe. Chiar zilele trecute am cunoscut în Vinerea (judeţul Alba) cei mai grozavi colindători pe care i-am întâlnit până acum, satul fiind considerat din punct de vedere administrativ un fel de cartier al oraşului Cugir. Doi bătrâni de aici mi-au colindat zeci de colinde precreştine despre leu, vidră, colinde de gazdă, profesionale, de june, de fată, de peţit, cosmogonice, mito-religioase, satirice… Ce bucurie mai mare ca asta mai pot avea de Crăciun?
Cum se pregătesc de întâmpinarea Naşterii Domnului ţăranii din zona dumneavoastră, din Lăpuş?
Nu sunt deosebiri esenţiale comparativ cu alte zone… post, loc primenit, împăcare, iertare… Ţăranii spun că ţin sărbătorile pentru că şi ele îi ţin pe ei. Merg la biserică, se roagă, aprind lumânări, postesc, că doar „postul lungeşte zilele omului”. Până şi bătrânii ciobani, care rareori ajung să coboare la vreo biserică ori mănăstire cât turmele sunt la munte, îşi fac rugăciunile la brad şi nu mănâncă frupt în zilele de sec de peste an, Doamne fereşte. Ţin posturile pentru oi, să nu se prăpădească turma, să nu rătăcească cărarea. De Filipi cade lăsatul săcului de postul Crăciunului, care ţine aproape şase săptămâni. Vine după cea mai lungă perioadă de câşlegi, câşlegii de toamnă, în care oamenii s-au veselit, au petrecut împreună, iar după strânsul recoltei au făcut cele mai bogate nunţi. Se spune că cine vrea să postească cum se cade renunţă la carne încă din săptămâna de dinaintea postului şi mănâncă doar frupt alb: aluaturi, ouă, lapte. Ţăranii i-au spus „săptămâna albă” şi o consideră de mare însemnătate deoarece îi ajută să „intre cu sufletul curat în post”. În joia din săptămâna albă femeile spală cămăşile, feţele de masă şi aşternuturile ca să rămână dalbe peste an. Până şi în zilele noastre ţăranii îşi spală cu mare grijă toate vasele în săptămâna albă pentru a nu fierbe mâncarea într-o oală de frupt.
Înainte vreme, la Lăsatu de sec, la 14 noiembrie, se striga tinerilor rămaşi necăsătoriţi. Se făceau două focuri din coceni de porumb pe dealurile de la capul satului şi flăcăii strigau texte ironice, apoi coborau la casele lor cu şomoioage de foc pe care le stingeau când ajungeau acasă. Tot acum încep şezătorile.
Ce obiceiuri sunt practicate în zilele premergătoare Crăciunului?
Decembrie nu înseamnă doar sfârşitul unui anumit interval de timp şi începutul unui alt interval, ci anularea trecutului şi a păcatului individual sau colectiv printr-o purificare rituală. Se spune că de sărbători, de la Crăciun şi până la Bobotează, ceriurile sunt deschise. Este o perioadă a împăcării cu tine şi cu cei din jur. Oamenii devin mai buni, mai evlavioşi, mai cumpătaţi şi trăiesc cu frica lui Dumnezeu. Chiar dacă este vorba de intervalul de timp cel mai important din punct de vedere al concentrării de sacralitate, nu trebuie neglijat faptul că acesta coincide cu practicarea unor ceremoniale ocazionate de moartea şi renaşterea simbolică a Noului An ce duc la refacerea timpului primordial, a timpului pur. Decembrie stă sub semnul celor doi sfinţi-moşi: Moş Andrei şi Moş Nicolae. În amintirea Sfântului Andrei, sărbătorit pe 30 noiembrie, lunii decembrie i se mai spune Andrea, Indrea şi Undrea, iar în calendarul popular apare sub denumirea de Ningău sau Neios, prevestind ninsoare şi zăpezi straşnice. La început de decembrie Sfântul Nicolae aduce daruri şi ninsori de poveste pentru că se ştie dintotdeauna că „atunci când îşi scutură Moş Nicolae barba sa cea albă şi lungă, ninge negreşit”. Este un sfânt bătrân, ca şi anul care se apropie de sfârşit, protector al copiilor, al orfanilor şi al văduvelor, al corăbierilor şi al soldaţilor, fiind totodată aducător de bogăţie şi noroc. De nu cade zăpada într-un an şi rămâne pământul negru, se zice că a întinerit Sf. Neculai. În colinde apare întotdeauna stând la masa împărătească lângă Dumnezeu şi se spune că atunci când se deschid cerurile în noaptea de Crăciun poate fi văzut astfel. Ziua de 6 decembrie încheie ciclul sărbătorilor dedicate lupului, iar strigoii şi spiritele malefice, ce începuseră să capete forţă din cauza îmbătrânirii anului şi a degradării timpului calendaristic, încep să bată în retragere odată cu intrarea în drepturi a cetelor de colindători, care se organizează începând cu această zi.
În mod uimitor, au ajuns până la noi reminiscenţe ale unor rituri străvechi de purificare, precum şi practici oraculare, de magie premaritală ori apotropaice, care aveau loc în această perioadă de timp. Odinioară tinerele fete adunau în fiecare zi a postului câte o surcică de lemn, iar în Ajunul Crăciunului făceau cu ele un foc mare la care fierbeau crupe fără sare şi le puneau apoi pe masă pentru ca noaptea, când urma să vină umbra ursitului lor pe cahlă, să aibă ce ospăta.
Şi despre Sfântul Ignat circulă multe poveşti, majoritatea dintre acestea motivând denumirea sărbătorii din calendarul popular: Ignatul Porcilor. Porcul, simbol străvechi al fertilităţii şi norocului, este sacrificat pe 20 decembrie. Sacrificarea sângeroasă a acestui animal asociat în antichitate divinităţilor vegetaţiei, precum şi ritualul de după înjunghiere: pârlitul, procedeu ce mimează incinerarea, spălatul şi acoperitul corpului, folosirea scării de lemn drept targă funerară, semnele făcute pe frunte, ceafă, spate, prepararea unor alimente ceremoniale şi pomana porcului sunt reminiscenţele unei practici preistorice strămutată de la echinocţiul de primăvară la solstiţiul de iarnă. La fel ca în cazul butucului, este sacrificat de fapt, prin substituţie, zeul care moare şi renaşte anual, odată cu timpul. Un alt substitut, de data aceasta al spiritului grâului, este colacul copt pe vatră şi transformat astfel în aliment ritual oferit colindătorilor.
Chiar dacă reminiscenţele serbărilor antice marcate de ospeţe, jertfe animaliere, rituri de purificare şi practici oraculare au ajuns până la noi, creştinii respectă întocmai restricţiile alimentare, ceremoniale şi de comportament impuse de post pentru a întâmpina cum se cuvine marele praznic al Naşterii Mântuitorului, cea mai fastuoasă şi iubită sărbătoare a românilor.
Ce amintiri aveţi de pe când mergeaţi cu colindul la oamenii din sat?
Eu merg la colindat şi acum. Colind de când mă ştiu. Când eram mic, înainte de Crăciun, toată lumea postea, iar eu aşteptam cu nerăbdare Naşterea Mântuitorului pentru a merge la colindat şi a putea gusta din bunătăţi. Pe atunci aveam parte de bunătăţi numai la Paşti şi la Crăciun. În celelalte zile mâncam mălai copt pe vatră, pita era pe cartelă. Când am crescut, lucrurile s-au complicat şi mai mult. Mi s-a întâmplat de câteva ori să rămân singur în faţa ferestrei colindând… sau să notez texte precum „Du-te pasăre şi zboară/ În Rusia te coboară/ Deasupra de lagăre /Unde dorm cătanele” pe foaia de hârtie ninsă şi cu mâinile îngheţate. În toată perioada comunistă am suferit în fiecare iarnă ori de câte ori auzeam colindele noastre la radio sau televizor cu textele schimbate, transformate în cântece de viaţă nouă. Acum e şi mai rău, lucrurile s-au amestecat într-atât încât cu greu mai auzi o corindă adevărată.
Cum arată ziua de Ajun, ce se întâmplă, de dimineata până seara în acea zi magică în satele din Lăpuş şi Maramureş?
Ajunul Crăciunului reprezintă practic ultima zi de post. Treburile din gospodărie sunt aproape gata, bucatele făcute, casa curată, hainele de sărbătoare pregătite. Este ziua în care în unele zone din ţară trece preotul cu icoana pentru a sfinţi casa şi masa de Ajun. Acesta trebuie să se aşeze la masă în casele cu fete de măritat ca „să le stea peţitorii”, iar ele presară boabe de grâu pe locul pe care urmează să stea preotul pentru a le folosi la descântece de măritat. Tot ele pun un ac de păr sub pragul peste care trece popa convinse fiind că dacă îl poartă în acea noapte îşi vor visa ursitul. Se mai povesteşte că în Noaptea de Ajun se deschid cerurile pentru cei buni şi credincioşi, singurii care pot vedea minunea şi auzii cântecele îngereşti. Atunci se va auzi toaca din cer iar orice dorinţă îţi vei pune îţi va fi îndeplinită. În Lăpuş primii vestitori ai Marii Sărbători sunt copiii, care umblă începând cu data de 23 până în 24. Este prima procesiune. Ei spun Buna zîua lui Ajun, adică lui Ăl Jun, după ei urmează cetele de feciori, din seara de 24 până pe 26, iar corinda se împlineşte odată cu venirea bătrânilor în zorii zilei. Prin corindat batrânii asigură trecerea prin vârstele neamului şi ale anotimpurilor.
Unde le-aţi recomanda românilor să sărbătorească un Crăciun adevărat?
Fiind şi o sărbătoare de cinstire a morţilor este obligatoriu să fie sărbătorită în familie. Se spune că în ziua de 25, Dumnezeu coboară printre oameni şi este totuna cu creaţia sa, iar morţii, prin colacii ritualici pregătiţi pentru colindători, sunt şi ei lângă noi.
Este Moş Crăciun, aşa cum este el prezentat în reclame şi prin magazine, moşul cel autentic? Cine era de fapt Moş Crăciun, conform legendei?
Înainte vreme, în noaptea de Crăciun se ardea un butuc, iar tăciunele rămas se păstra de leac peste an. Butucul era un substitut al zeului autohton Crăciun, fratele mai mare al celui „Jun”, zeu solar întocmai ca Saturn al romanilor sau iranianul Mithra, a cărui moarte şi renaştere era sărbătorită în apropierea solstiţiului de iarnă. Crăciun este creaţionatorul luminii şi al lumii.
Ce ar trebui creştinii să aibă în vedere în zilele premergătoare Crăciunului ca să nu transforme această mare sărbătoare religioasă într-un maraton al cumpărăturilor?
Cred că sărbătoare a fost demult transformată. Nu toată lumea este dispusă să trăiască după norme tradiţionale, în rost. Chiar şi la sate lumea s-a amestecat, s-a schimbat, nu cred că se mai poate face mare lucru.
Care este principala deosebire dintre Crăiunul rural şi cel urban?
Sărbătoarea este un timp împrumutat timpului, este expresia unei lumi mitice de dinaintea istoriei, civilizaţiei, legilor şi obiceiurilor. Este purtătoare de speranţă, simulând eternitatea. La sat se colinda noaptea, timp considerat magic, al morţii şi al învierii, timp al iniţierii ceremoniale. Odinioară colindătorii începeau de la prima casă dinspre răsărit. Acum prima casă colindată este cea a preotului. Se spune că atunci când colindele nu se vor mai auzi pe pământ vor ieşi diavolii şi lumea va încăpea pe mâna lor. Trecerea colindătorilor pe uliţele satului constituie un parcurs magic, adevărat brâu protector cu semnificaţie apotropaică ce cuprinde întreaga comunitate. Pe drum se colindă, se joacă, se îngână timpul şi lumea. Colinda îndeplineşte rolul unui cântec-urare, care se repetă şi se reactualizează la fiecare casă. În unele sate, ce-i drept tot mai puţine, mai putem întâlni aceste lucruri. La oraşe obiceiul s-a desacralizat, oamenii umblă de la unul la altul pentru a se vizita. Tot aici colindatul a devenit un fel de cerşit. Darurile nu mai sunt colacii, merele, nucile, colindătorii umblă după bani sau… şi mai rău… să se vadă la televizor.
Dvs unde vă petreceţi Crăciunul?
Îmi place să fiu de sărbători alături de părinţi, ei îmi dau forţă şi speranţă. Povestesc cu ei despre străbunicii mei, despre tata Grigore, mama Dochie, pe care îi cinstesc de câte ori mă duc prin corinde şi pomeniri.
Vă rugăm să spuneţi o corindă pentru cititorii noştri.
O corindă despre facerea lumii:
Când Pământu s-o făcut
Şi Ceriu s-o rădicat,
Doamne, mândru s-o-mbrăcatu,
Doamne, mândru s-o-mbrăcat,
Tăt cu stele mănănşăle,
Şi cu luna printre ele.
La suitu ceriului,
Este-o scară tăt de ceară,
Dumniezău pă ea scoboară.
Dumniezău şi Sân Petrule,
Să măsoare Pământu
Pământu cu umbletu,
Şi Ceriu cu stânjenu.
Crăciun cu lumină!
