Stagiunea Teatrului Naţional din Bucureşti s-a încheiat triumfal, cu un spectacol minunat semnat de Gigi Căciuleanu pornind de la textele lui Caragiale. „D’ale noastre” este un show splendid care exploatează în modul cel mai original potenţialul scriiturii dramaturgului nostru numărul unu. Unde mai pui că este probabil prima oară când avem de-a face cu un Caragiale dansat.
Nu ştiu dacă lui Caragiale i-ar fi plăcut spectacolul, dar îmi amintesc ce a spus bunul meu prieten Johnny Răducanu când a văzut «Noche Bach». A zis că Johann Sebastian ar fi fost pe deplin mulţumit de «traducerea» pe care am făcut-o muzicii sale în dans. Sper că aşa ar sta lucrurile şi cu Nenea Iancu”, a declarat Gigi Căciuleanu, modest. Noi mergem mai departe şi îndrăznim să credem că dramaturgul l-ar fi invitat chiar şi la o bere după premieră ca să stea ei doi la o bârfă, ca între cunoscători. Pentru că, deşi, precum mangafaua plecată la Ploieşti, Caragiale a fost de atâtea ori „tradus” prin montări de toată jena (de genul: pe scenă se juca „O scrisoare pierdută” şi din sală se vedea „Năpasta”, cum bine spunea un actor), de data aceasta şi-a găsit în Căciuleanu un amorez fidel. Miţa, Ziţa, Trahanache, Joiţica, Tipătescu, domnul Goe, conu Leonida, coana Efimiţa, Caţavencu (o, da, şi încă ce Caţavencu!), până şi Anca şi Ion din „Năpasta” şi‑au găsit o întrupare grozavă în dans-actorii companiei lui
Gigi Căciuleanu. Toate dramoletele erotico-politice din piese au fost puse în scenă într-un mod inteligent şi savuros în teatrul coregrafic al lui Căciuleanu pe o muzichie de DJ Vasile „şi colegii”, cum o spunea foarte serios coregraful, colegii lui DJ Vasile fiind nişte „băieţi” pe numele lor Mozart, Beethoven sau Verdi.
Dans-actori şi spect-actori
Sala Mare a Teatrului Naţional s-a dovedit prea mică pentru puhoiul de spectatori (spect-actori, cum îi numeşte, cu un imens respect coregraful), care s-au bucurat din plin de fiecare moment. Redescopereau personajele din textele lui Caragiale cu bucuria şi emoţia cu care desfac copiii plăcinţelele cu răvaşe. „Haha, ăştia doi cu scrisoarea cu inimioară tre’ să fie Zoe şi Fănică!”, „Şi ăsta cu scufie de noapte e conu Leonida!” Iar când a apărut un trio tragic ce baleta trist pe acordurile Rapsodiei întâi a lui Enescu, aceea transpusă şi-n cuvinte -„Câte ţări sunt pe pământ, plaiuri ca la noi nu sunt”, spectatorii mai isteţi au jubilat ca nişte elevi care ştiu foarte bine răspunsul la ora de română: „Ştiu eu! Ştiu eu! Ştiu eu! E «Năpasta»!”.
Jocul acesta subtil de-a Cara-gia-le în care publicul s-a implicat cu mare drag i-a transformat într-adevăr pe cei prezenţi în spect-actori, publicul sim-ţindu-se complice şi parte activă în spectacol.
„Nenea Iancu e şi el d’al nostru”
Un Caragiale dansat este, în cele din urmă, un Caragiale esen-ţializat, şters de praful montărilor clasice care l-au făcut până şi pe cel mai vioi dramaturg să pară uneori un simplu exponat de la Muzeul Antipa. Dovadă că totul poate fi spus chiar şi fără cuvinte stă discursul lui Caţavencu, excelent interpretat de Lari Georgescu (care ar merita să intre pentru acest rol în manualele de teatru). De la o tribună înaltă el se dezbracă şi de haine şi de caracter, urlând cu spume la gură doar onomatopee. Nu-l recunoşti numai pe Caţavencu acolo, ci şi pe Hitler, pe Mussolini, Ceauşescu sau mai proaspeţii Vadim Tudor şi Ion Iliescu.
Toţi dictatorii şi demagogii lumii sunt cuprinşi în acel discurs redus la esenţă, la urlet, la flegmă aruncată neruşinat în ochii poporului. Când începe să mârâie din toţi bojocii „Rrrrrrrrrrr!” e limpede că latră, patriotard, „România!!!”. Iar „uuu!”, „eeee!”, „iiiii!” sunt promisiunile de politician panglicar aflat în plină campanie electorală. Nici nu e nevoie de cuvinte ca să te lămureşti pe deplin. Sunt de-ajuns gesturile şi sunetele isterice pe care le scoate ca să-ţi dea impresia că te uiţi la televizor la vreun congres de partid şi că tipul ăla penibil-ameninţător de la tribună nu face altceva decât să cerşească voturi.
Lari Georgescu mai are un moment excelent, cel în care îl joacă pe Ion din „Năpasta”, un nefericit înger căzut, după cum îl descrie Căciuleanu. Toţi dans-actorii din spectacol au fost foarte buni, printre ei numărându-se şi Istvan Teglas, unul dintre cei mai performanţi actori ai tinerei generaţii, cu o expresie corporală de o mare măiestrie. („Nu înţeleg ce mai caută băiatul ăsta, Teglas, în România, când locul lui e pe Broadway”, comenta la ieşire un spectator avizat.)
Foarte buni au fost şi Ioana Marchidan, Adrian Nour, Rasmina Călbăjos, Ştefan Lupu, Vanda Ştefănescu şi toţi ceilalţi. Iar costumele semnate de Corina Grămoşteanu erau nişte personaje în sine în care actorii intrau ca într-o nouă piele.
„D’ale noastre nu înseamnă doar d’ale românilor, ci d’ale noastre, omeneşti. Orice om
de pe glob, chiar fără să-l fi citit pe Caragiale, recunoaşte un politician demagog sau un triunghi amoros”, a spus Gigi
Căciuleanu.
„Acest spectacol m-a făcut să mi-l apropii şi mai mult pe Caragiale, căruia îmi vine acum cu atât mai mult să-i spun «Nenea Iancu» pentru că el chiar ne este un apropiat, un nene, un amic care ne studiază în timp ce bea o bere la Gambrinus şi râde de noi, dar cu multă dragoste. Şi Caragiale este d’al nostru. Iar opera lui are mai multe sertăraşe. Sigur că pe primul loc e limba, care în cazul lui este aproape intraductibilă, dar mai sunt situaţiile şi personajele care sunt universale. Caragiale şi-a cizelat personajele aşa cum a făcut Brâncuşi cu pasărea măiastră din care nu a mai rămas nici o pană, ci numai zborul.”
