Dumitru Georgescu, un actor cu aripile larg deschise

de Gabriela Lupu , 02 septembrie 2013

Pe 4 septembrie începe la Costineşti Gala Hop dedicată tinerilor actori. Pentru cei mai mulţi dintre proaspeţii absolvenţi ai şcolilor de teatru reprezintă poate unica şansă de a fi văzuţi şi remarcaţi de regizori şi de directorii de teatre.

Despre această competiţie am vorbit şi noi cu un concurent la secţiunea individual, care în urmă cu 3 ani a câştigat trofeul Galei Hop la secţiunea Grup. Numele lui este Dumitru Georgescu şi este actor la Teatrul Luceafărul din Iaşi.  

Dumi, tu acum câţiva ani, în 2010, ai mai participat la Gala Hop, la secţiunea Grup, pe care, împreună cu colegii tăi, ai şi câştigat-o. De data aceasta participi la secţiunea individual. Ce te-a determinat să vii din nou la concurs? 

Dumitru Georgescu: Prima mea participare a venit pe nepregătite. Nici nu ştiam eu prea bine ce e cu Gala Hop. De-abia ieşisem de pe băncile şcolii. Colegele mele cu care lucrasem un an de zile la spectacol şi-au dorit foarte mult să venim şi aşa am ajuns. Ţineam foarte mult la spectacolul acela pentru că era făcut de noi, cu păpuşi pe care le confecţionasem cu mâinile noastre, cu o poveste creată de noi... Fetele au zis: „Hai, Dumi, să mergem la preselecţie, chiar dacă nu luăm. Măcar să participăm.“ Şi lucrurile au evoluat dintr-una într-alta. Am trecut de preselecţie şi am intrat în competiţie cu absolvenţii facultăţilor de teatru din Cluj şi din Bucureşti. „Doamne, ce căutăm noi aici?“, ne întrebam. „Că noi suntem păpuşari.“  Chiar în anul acela, în 2010, terminasem la secţia de păpuşi de la Facultatea de Teatru din Iaşi. Aşa că eram destul de dezorientaţi când am ajuns la Mangalia. Vedeam un cu totul alt stil de teatru la colegii din Cluj şi la cei din Bucureşti. „Mamă, ce buni sunt ăştia!“, spuneam. „Bine că am trecut şi noi măcar de preselecţie.“   

Nu v-aţi gândit nici o clipă că veţi câştiga?

D.G: Nici vorbă. Ne bucuram că am ajuns la Gala Hop să ne vadă şi pe noi cineva. Aşa că a fost un şoc pentru noi că până la urmă am şi câştigat. 

Te-a ajutat la ceva acel premiu?

D.G: A fost în primul rând un semn bun. După aia am prins curaj şi când a venit Radu Afrim la Iaşi să monteze „Dawn Way“, spectacolul lui cu îngerii, m-am dus la casting. A fost o schimbare în bine premiul acela pentru că, având confirmarea asta, mi-am mai învins din nesiguranţa pe care o aveam la început. M-am gândit că oamenii aceia din juriu nu aveau nici un interes să ne dea nouă, unor copii veniţi de la Iaşi, premiu. Dacă nu am fi avut nimic în cap şi nici un strop de talent nici nu ne-ar fi luat în seamă. Aşa că după aceea am putut să mă arunc cu capul înainte în toate. Şi încă de pe atunci, după participarea noastră din 2010 la Grup, mi-am dorit mult să vin să concurez şi singur.  

Au trecut trei ani de atunci. De ce ai amânat atât?

D.G: Nu mi-am găsit un text potrivit. Voiam ceva care să mă reprezinte. Să zic: „Da, frate, uite asta mi se potriveşte.“ Nu voiam să vin şi să fac figuraţie, ci să arăt cu adevărat ce pot. Şi pentru asta îmi trebuia un text care să mi se potrivească. Nu vreau neapărat să câştig, dar vreu să mă vadă lumea şi să mă reţină. Să spună: „Uite, a fost şi tipul ăla din Iaşi. Mişto băiat! Ne-a plăcut de el.“ 

Cu ce text te-ai prezentat la preselecţie?

D.G: E un text scris de mine. Nu e o povestire profesionistă, nu am pretenţia asta, dar e, cred eu, sinceră şi curată. Am avut de-a lungul timpului mai multe obsesii, pe unele încă le mai am, şi am simţit nevoia să le bag în povestea asta.     

Ce obsesii?

D.G: De pildă, am fost mereu obsedat de numele „Gabriel“. Nu mi-am dorit să mă cheme aşa, dar am ştiut că va fi un nume important pentru mine sau pentru cariera mea. 

Arhanghelul Gabriel este aducătorul de veşti bune, e numit „Înveselitorul Gabriel“. Poate că l-ai simţit ca pe o putere benefică.

D.G: Da, cred că da. 

Despre ce era vorba în monologul tău?

D.G: E vorba de un tânăr care-şi povesteşte copilăria. El are vreo 23-25 de ani, adică exact vârsta pe care o am eu, şi-şi povesteşte viaţa în faţa unui psiholog. El vine dintr-o familie în care mama e abuzată de tată nu numai fizic, ci şi prin vorbe şi prin atitudine. Cu siguranţă că tatăl i-a mai scăpat şi băiatului câte o palmă, dar el nu e afectat de faptul că ia el bătaie, ci pentru că nu înţelege de ce mama lui acceptă să fie înjosită, bătută şi de ce nu pleacă, până la urmă. Ea tace, zâmbeşte şi rămâne pentru că îşi iubeşte soţul. Dar de ce nu-şi iubeşte şi copilul la fel de mult, să-l ia de mână şi să plece amândoi în lume? Băiatul văzând că mama vede în bătăile tatălui gesturi de iubire ajunge şi el să o pocnească pentru a-i dovedi că şi el o iubeşte. Chiar mai mult decât tata.

Cum de ţi-a venit ţie să scrii lucrurile astea groaznice?

D.G: Trebuie să-ţi spun de la început că eu nu am o astfel de familie. Doamne fereşte! Tata şi mama se iubesc. Eu îi iubesc pe amândoi. Nici nu se pune problema să fi avut un astfel de „model“ acasă. Dar eu, fiind un tip timid, am stat adeseori şi m-am uitat la oameni. I-am observat în tăcere. Cam în perioada în care decis să-mi scriu eu textul, s-a întâmplat să mă duc la Sighişoara. Şi acolo, pe stradă, am văzut un băieţel cam de 6 ani, care ţinea în braţe un bebeluş de vreo 6 luni. Avea o privire atât de tristă că te înfiora. „Doamne!“, mi-am zis, „Uite cum are el, micuţul, grijă de frăţiorul lui!“ Era îngrozitor de murdar, dar avea o faţă  atât de expresivă, încât m-am hotărât să scriu un text despre un copil care a suferit mult. Probabil şi firea mea mai introvertită, mai copilăroasă, mai sensibilă m-a ajutat. Nu m-am chinuit deloc să scriu. Replicile îmi veneau una după alta, ca de la sine. 

Cum a fost la preselecţie?

D.G: Am avut emoţii la început, dar, după ce am ajuns acolo în faţă mi-au trecut. Am intrat în concurs al treilea, chiar în prima zi.  Cei din juriu au fost foarte relaxaţi, aşa că mi-au dispărut toate temerile. A fost o bucurie. Şi până la urmă, teatrul e o joacă. Nu ai de ce să fii crispat. Mi-am aranjat masa. Am întrebat la pupitrul de sunet dacă muzica pentru mine e pregătită. Mi s-a spus că e totul OK. Aşa că am intrat eu sub masă, cum era scenariul, şi am stat aşa preţ de vreo 20 de secunde şi muzica tot nu începea. Nu ştiam ce să fac. „Frate, continui fără muzică. Nu stă momentul meu într-o melodie.“ Dar, mi-am luat totuşi inima-n dinţi, am scos capul de sub masă şi am zis: „Nu vă supăraţi, dar trebuia să înceapă şi muzica.“ La faza asta toată sala a izbucnit în hohote de râs. Până la urmă, a fost bine. Şi mi-a plăcut şi că cei din juriu mi-au dat feedback. Au spus exact ce le-a plăcut şi ce nu a fost destul de bine pentru ca să ştiu unde mai am de lucru. M-am gândit la plecare că tot e un câştig şi ăsta. Chiar dacă nu mă calific pentru concursul final, măcar ştiu ce îmbunătăţiri să fac. 

A fost un record de participare la preselecţie, peste 200 de concurenţi. Câţi v-aţi calificat?

D.G: La individual 20. 

Cum ţi s-au părut colegii?

D.G: Eu nu i-am văzut decât pe cei din prima zi. Băieţii mi s-au părut foarte buni. Şi fetele au fost OK, dar nu m-au dat pe spate. Nu m-am uitat la ei ca la „concurenţă“, ci voiam sincer să văd dacă am ce să învăţ din jocul lor. Şi aveam. Recunosc. Am încă foarte multe de învăţat. Chiar dacă nu aş fi câştigat preselecţia, aş fi venit la Gala Hop ca simplu spectator pentru că sunt sigur, după ce am văzut în prima fază a concursului, că va fi o ediţie foarte bună.  

Motto-ul ediţiei din acest an e „Fii spectaculos!“ Tu cum te-ai gândit să faci asta?

D.G: La preselecţie nu am fost spectaculos în sensul de stat în cap sau de făcut cine ştie ce acrobaţii ca la Cirque du Soleil. Am fost, poate, spectaculos prin sinceritate. Dar în concurs voi încerca să fiu spectaculos în adevăratul înţeles al cuvântului. La asta mă va ajuta idolul pe care l-am ales (pentru că asta va fi una dintre probe, să alegem un idol pe care să-l reprezentăm) şi care este Elvis Presley. Dacă nici Elvis nu mai e spectaculos... Iniţial voiam să-l aleg pe Jim Carrey, dar exista riscul să pic într-o extremă. Jim Carrey are o faţă foarte expresivă, e un actor gestual, dar nu ştiu cât adevăr e înăuntrul lui. Sau, mă rog, nu ştiu dacă pot eu să ajung la adevărul lui. Aşa, cu Elvis e mult mai bine. 

Ce-ţi place la Elvis?

D.G: Recunosc că nu am văzut nici un film cu el, dar îi iubesc muzica. 

Ai grijă să nu cazi în Ştefan Bănică junior.

D.G: O, Doamne, nu! În nici un caz.     

Eşti actor la Teatrul „Lucefărul“ din Iaşi, un teatru pentru copii. Cum e să joci pentru cei mici?

D.G: Îmi place. E o formă de teatru pe care o iubesc mult şi care mă caracterizează în mare măsură. Pentru că eu sunt încă un copil. Eu încă mă mai joc. Ba chiar cu păpuşi. 

Mai faci şi păpuşărie?

D.G: Da. Am avut norocul că le-am putut îmbina. Am jucat şi teatru dramatic şi teatru de păpuşi. Şi e atât de mişto publicul de copii! Te uimesc tot timpul. Mi s-a întâmplat ca după un spectacol să vină la mine cu hăinuţele în mână şi să-mi spună: „Vrem să ne îmbraci tu.“ „Dar nu-i cu voi mama sau doamna învăţătoare?“ „Ba da. Dar vrem să ne îmbraci tu.“ Îţi curge inima când îi vezi. În ultimul spectacol, „Capra cu trei iezi“ eu joc lupul. Şi culmea e că au început copiii să iubească lupul. Îmi strigă: „Vezi că iedul e în ladă!“ În loc să ţină cu iedul, să nu fie mâncat, îl pârăsc lupului. Îmi face bine să joc pentru copii, dar nu aş vrea să joc doar în astfel de montări. Mi-e frică să nu mă obişnuiesc cu starea de bine şi să mă blazez. Aşa că vreau să-mi forţez limitele şi să fac cât mai multe lucruri în teatru. 

Îngeraşul interpretat de tine în „Dawn Way. Oameni slabi de înger. Ghid de folosire“, la Teatrul Naţional din Iaşi, intră în categoria asta, de forţare a limitelor?

D.G: Să ştii că e un spectacol de suflet pentru mine. Din păcate, s-a jucat doar o stagiune. Era debutul meu pe o scenă profesionistă. Ieşisem din facultate, aveam Hop-ul câştigat la Grup, eram cu aripile deschise să zbor. Şi chiar atunci a apărut Radu Afrim şi mi-a zis: „Ai să fii înger!“ Şi mi-a dat aripi la propriu. Bine, a fost foarte greu. El e un regizor superprofesionist la care nu există „nu pot“. Eşti actor, intri în scenă şi faci. Nu e loc de-ntors. Iar eu de-abia terminasem facultatea, unde fusesem cocoloşiţi de profesori şi el îmi cerea să mă arunc în gol. La un moment dat am avut chiar un blocaj, mi se părea că am intrat într-o fundătură din care nu ştiam cum să ies. Iar el s-a jucat cu psihicul meu maxim. Dar până la urmă s-a dovedit că tocmai asta a fost bine, că a reuşit să scoată din mine ceea ce eu nu aş fi adus la lumină altfel. După ce am terminat lucrul la spectacol mi-am spus: „Nu mai vreau să mai lucrez cu el niciodată. Nu-mi mai trebuie.“  Dar la nici o săptămână de la premieră îmi era deja dor de repetiţiile cu Afrim. 

Acum ai vrea să mai lucrezi cu el?

D.G: O, daaaaa. Păi, aş fi cel mai mare prost de pe planetă să nu o fac. Pe mine m-a schimbat şi m-a format lucrul cu Afrim. Aşa o şansă nu se ratează. 

Aţi făcut atunci şi nişte filmări, iarna, la minus 15 grade, pe zăpadă.

D.G: Daaa. Doamne, ce mişto a fost atunci la filmări! Era un frig groaznic, dar ne-am distrat pe cinste. Noi, cei patru îngeri, făcusem o echipă tare faină. Primele poze ni le-a făcut Radu în Grădina Botanică. Şi el ne-a zis să nu ne dezbrăcăm, că e mult prea frig afară. Dar noi: „Da de unde atâta frig? Lasă că nu murim!“ Şi ne-am dat paltoanele şi puloverele jos şi ne-am tăvălit pe acolo cu aripile prin zăpadă. Şi nici nu am simţit frigul. La filmări stăteam câte 5 minute într-o maşină, mă încălzeam puţin, şi înapoi la filmare, unde stăteam întins pe zăpadă ca să treacă maşina peste mine, cum era povestea. Foarte mişto. 

Ai mai lucrat şi cu alţi regizori importanţi?

D.G: Joc şi-n „Pălăria florentină“, în regia lui Silviu Purcărete, tot la Naţionalul din Iaşi. Nu am rol mare. Fac parte din grup, din cor, dintre nuntaşi. Am lucrat mult cu Florin Fieroiu la coregrafie. Mi-a plăcut foarte mult. Acum Florin o să vină la noi la Luceafărul să lucreze cu Radu Nica „Prinţul fericit“. De-abia aştept.          

Tu parcă ai făcut Seminarul Teologic, nu?

D.G: Da. 

Ţi se potrivea rolul de îngeraş.

D.G: Şi acum mă întâlnesc pe stradă prin Iaşi cu tineri care strigă după mine: „Îngericăăăăă!“ 

Şi nu s-au supărat ai tăi că nu te-ai făcut popă?

D.G: Ba da. Mama şi acum suferă. Ea se tot aşteaptă săraca să mă preoţesc la un moment dat, fie şi la vreo 40 de ani. Dar eu nu am de gând. Când eram mic îmi doream asta foarte mult. Am şi crescut într-o familie foarte credincioasă. Sora mea e maică, fratele meu a terminat Teologia, am fost crescut în spiritul ăsta. Şi dacă mă întrebai când eram mic ce vreau să mă fac când o să fiu mare aş fi spus: „Preot“. Şi am intrat cu sufletul deschis la Seminar. Însă eu venisem cu gândul că voi da peste o lume bună şi frumoasă, unde nu are ce căuta răutatea, şi, din păcate, am fost dezamăgit. Poate că dacă aş fi făcut orice alt liceu, aş fi dat la Facultatea de Teologie şi aş fi devenit preot. Dar cum Seminarul m-a dezamăgit atât de tare, nu mi-am mai dorit asta. Între timp, înainte să intre Teatrul Naţional în reparaţie, am văzut un spectacol acolo. Şi am fost atât de fascinat încât am venit acasă şi le-am spus alor mei: „Mamă, tată, eu vreau să fiu actor!“ Eu nu regret alegerea făcută. Prefer să fiu un simplu credincios sincer decât un preot ipocrit.      

Părinţii tăi te-au văzut jucând?

D.G: Mama nu, din păcate, că e plecată la muncă, în Italia. Vine acasă doar vara, când stagiunea e închisă. Dar tata m-a văzut şi e foarte, foarte mândru de mine. Noi suntem o familie modestă, dintr-un sat de pe  lângă Mânăstirea Putna şi nu aveam nici cea mai mică tangenţă cu teatrul. Şi tata e mândru că uite, munca lui nu a fost în zadar. Că au investit în mine. M-au ţinut la Iaşi, la Seminar. Apoi la facultate, la Teatru. Şi eu vreau ca părinţii mei să simtă că nu au muncit degeaba. Mama a plecat din 2000 în Italia tot ca să ne trimită nouă bani pentru şcoală. Iar eu, care eram cel mai mic şi mai mămos, eram tare supărat pe ea, că a plecat şi m-a lăsat. Nu înţelegeam de ce a trebuit să plece. Aveam doar 12 ani. Şi-i reproşam: „Mamă, unde pleci? Eu n-am nevoie de bani, am nevoie de tine“. După 2 ani, când m-am dus eu la Seminar, am realizat că era nevoie de bani ca să ţii nişte copii la şcoală. Eu eram la Iaşi, frate-meu făcea Teologia în Bucureşti... Chiar era nevoie de bani.  Îmi dau seama că a fost greu pentru ea să-i spună copilul tot timpul: „Vino acasă, vino acasă!“ 

Măcar înregistrări cu tine jucând i-ai dat mamei tale să vadă?

D.G.: Da. Ţin minte că în timpul facultăţii am jucat într-o biserică catolică din Iaşi. Eu îl jucam pe Iisus Hristos. I-am dat mamei DVD-ul şi ea s-a uitat la el o săptămână întreagă. În schimb, sora mea, care e măicuţă, m-a văzut de-adevăratelea. I-am luat bilet pe undeva pe sus în ultimul rând la Teatrul Naţional că ea, fiind maică, nu are voie să iasă în lume. I-am spus regizorului tehnic: „Ai grijă de ea că-i călugăriţă şi îi e ruşine de oameni. Şi a băgat-o în sală pe undeva prin spate, să nu o vadă nimeni. Vai, şi a plâns, sărăcuţa, tot spectacolul. Nu a reţinut prea bine ce se petrecea pe scenă, dar pentru ea am fost cel mai bun.

Comentarii

Ultima ora

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Copyright © 2014. Toate drepturile rezervate RomaniaLibera.ro

Dezvoltat de Bluebay Design